PLANETARIUL SI OBSERVATORUL ASTRONOMIC Baia Mare MM
Expresii si
cuvinte cheie:
Adresa:
Baia Mare, G. Cosbuc, 16 - langa magazin BILLA, Maramures
Orar:
L: INCHIS, M: 8-16, M: 8-16, J: 8-16, V: 8-16, S: 8-16, D: 8-16
Telefoane:
0262-275206, 0362-401921, 0729-110491
Detalii optionale:
fax
0362-401921
mail web harta Google
harta Baia Mare
 
Clipuri video:
i
inchide x
i
inchide x


PLANETARIUL SKYMASTER ZKP4 LED

Fabricat de ZEISS din Germania, dat în folosinţă pe în 2015, proiector stelar opto-mecanic ultramodern, ce utilizează fibra optică, tehnologia LED şi computerele industriale pentru simularea unui cer înstelat cu peste 7000 de stele, instalat în cupola de 6 m, renovată şi dotată cu fotolii confortabile, sistem de sunet şi sistem de ventilaţie

 

 Spectacolul de planetariu, sau demonstraţia de planetariu – oferă prezentări sugestive, simulări şi demonstraţii ale unor mişcări şi fenomene de pe bolta cerească, posibilităţile în această privinţă fiind aproape nelimitate. Este o „maşină a timpului”, ce ne poate duce în trecut sau în viitor, putem privi cerul din orice punct al sistemului solar, putem asista la evenimente astronomice celebre şi multe altele … limita fiind doar imaginaţia!

 

glumite ... ASTRONOmicE ?

 Un astronom participa la o expediție în Africa pentru a observa a eclipsă totală de soare, cu vizibilitate totală numai de acolo și … este capturat de canibali. Eclipsa urma să survină a doua zi către amiază. Pentru a-și recâștiga libertatea și-a propus să pozeze ca un zeu și să amenințe tribul cu distrugerea Soarelui dacă nu va fi eliberat, dar era nevoie de o sincronizare foarte bună! Adică … exact la ora … Așa încât, folosind cele câteva cuvinte învățate din limba canibalilor, și-a întrebat străjerul care-l păzea la ce oră aveau aceștia de gând să-l ucidă. Străjerul i-a răspuns: ”Tradiția este ca prizonierii să fie uciși în momentul când soarele atinge cea mai înaltă poziție pe cer, la o zi după ce au fost capturați așa încât să poată fi gătiți și serviți la cină”. ”Excelent”, a replicat astronomul. Străjerul însă a continuat: ”Dar cum toată lumea este încântată de acest eveniment, în cazul tău va trebui să așteptăm până după eclipsă”

 

 Când s-au făcut ultima oară angajări la Planetariu, după proba scrisă care a durat câteva ore bune, a sosit momentul interviului. Iar prima întrebare a fost, desigur: Vă este frică de întuneric?

 

 Ce trebuie să facă planetariul pentru a-și convinge prietenii de pe Facebook să-l viziteze?
1. Să-și schimbe interfața!
2. Să dea WIFI cu internet gratis!
3. Să găsească planete pierdute cum ar fi Pluto …
4. Să facă upgrade la Windows
5. Să trimită invitații …
6. Să aștepte cu mai multă răbdare
7. Să-și dezactiveze contul de facebook
8. Să se apuce de astrologie
9. Altele

 ... ia fii atent

A

Absorbție: Procesul prin care lumina sau orice altă radiație electromagnetică cedează din energia sa unui atom sau unei molecule.

Accelerator de particule: Un dispozitiv experimental care, utilizând electromagneți, poate accelera particule încărcate aflate în mișcare, dându-le mai multă energie.

Accelerație:  Rata cu care se schimbă viteza unui obiect.

Acreţie: Acumulare de gaz şi praf în jurul unor corpuri de mari dimensiuni, precum stele, planete sau sateliți.

Afeliu: Punctul în care o planetă se află la cea mai mare depărtare de steaua pe care o orbitează. Opusul lui periheliu.

Altitudine: În astronomie, altitudinea unui obiect ceresc este distanța unghiulară deasupra sau dedesubtul orizontului

Amplitudine: Înălțimea maximă a crestei unei unde sau adâncimea maximă a văii.

Angstrom: Unitate de lungime egală cu 0,00000001 cm (1 x 10-8 cm).

An- lumină (ly): Un an lumină este distanța pe care lumina o traversează în vid în timp de un an la viteza de 299.792 km/ sec.Având 31.557.600 de secunde într-un an, anul lumină înseamnă o distanţă de 9,46 X 1 trilioane km (5.87 X 1 trilioane mile).

Antimaterie: Materie care are aceleași proprietăți gravitaționale ca și materia obișnuită, dar are sarcina electrică opusă și sarcini de forță nucleară opuse. Antimateria este formată din antiparticule. Fiecare particulă are corespondent o antiparticulă, identică cu prima, dar cu sarcina electrică inversă. Particulele şi antiparticulele se anihilează reciproc când interacţionează, eliberând toată energia lor intrinsecă.
Faptul ca Universul este format preponderent din materie (există în natură extrem de puţină antimaterie, ce apare ca urmare a anumitor procese, şi care se anihilează cu materia corespondentă rapid), se datorează faptului că există o violare a simetriei, antimateria nefiind totuși imaginea perfectă în oglindă a materiei obișnuite.

Antiparticulă: Fiecare tip de particulă de materie are o antiparticulă corespunzătoare. Atunci când o particulă se ciocnește cu antiparticula sa, ele se anihilează rămânând numai energie.

Apastru: Punctul celei mai mari distanţări între două stele orbitându-se reciproc. Opusul lui periastru.

Apertura obiectivului: Diametrul oglinzii sau lentilei primare a telescopului; cu cât deschiderea este mai largă, cu atât este mai mare puterea de adunare a luminii a telescopului.

Apogeu: Punctul în care un satelit se află la cea mai mare depărtare de planetă. Opusul lui perigeu.

Aroma: În fizica particulelor, aroma reprezintă un număr cuantic, ca proprietate a particulelor, în strânsă legătură cu interacţiunea slabă. În teoria electroslabă aroma se poate schimba. În cromodinamica cuantică, pe de altă parte, aroma reprezintă o simetrie globală.

Ascensie dreapta: (RA): Distanţa unghiulară a unui obiect ceresc înspre est de-a lungul ecuatorului ceresc de la echinocţiul de primavară, măsurată în ore, minute şi secunde.

Asterism: O mică grupare neoficială de stele de pe cerul nopţii.

Asteroid: Corp pietros mic ce orbitează în jurul unei stele.

Astrofizica: Partea astronomiei ce studiază cu prioritate fizica Universului, incluzând aici luminozitatea, densitatea, temperatura şi compoziţia chimică a stelelor, galaxiilor şi mediului interstelar.

Astrologie: Credinţă preudoştiinţifică potrivit căreia poziţiile stelelor şi planetelor exercită influenţă asupra oamenilor; astrologia  nu are nimic în comun cu astronomia.

Astronomie: Știinţa ce studiază materia din spaţiu, în special poziţia, dimensiunile, distribuţia, mişcarea, compoziţia, energia şi evoluţia corpurilor cereşti şi a fenomenelor.

Atmosfera: Gazul ce înconjoară un corp ceresc (planetă sau stea). Atmosfera Pământului este formată în special din azot, în timp ce a Soarelui, din hidrogen.

Atom: Unitatea de bază a materiei obișnuite, formată dintr-un nucleu foarte mic (care conține protoni și neutroni), înconjurată de electroni care se deplasează pe orbite în jurul său.

Auroră: Emisie de lumină atunci când particulele încărcate de vântul solar lovesc şi excită atomii şi moleculele în partea superioară a atmosferei unei planete.

Azimut: Distanţa unghiulară a unui obiect înspre est de-a lungul orizontului măsurată de unde ar trebui să fie nordul, între meridianul astronomic (linia verticală care trece prin centrul cerului şi punctele de nord şi sud ale orizontului) şi linia verticală care conţine corpul ceresc a cărui poziţie se doreşte a fi măsurată.


 

B

Barion: Particulă subatomică supusă interacțiunii nucleare tari și compusă din trei quarcuri. Cei mai comuni barioni sunt protonii şi neutronii.

Big-Bang: Singularitatea de la începutul Universului; Teorie cosmologică în care expansiunea Universului se presupune ca a început cu o explozie iniţială.

Big-Crunch: Singularitatea de la sfârșitul Universului.

Boson: Particulă sau mod de vibrație al corzii, al cărui spin este un număr întreg;  particulă mesager; Datorită spinului întreg, bosonii se supun statisticii Bose-Einstein (ce are una din consecinţe condensatul Bose-Einstein), în care oricare număr de bosoni pot împărţi aceeași stare cuantică. Acest lucru, de exemplu, face să funcţioneze laserul, unde toţi fotonii sunt în aceeași stare (fotonul este boson). Interacţiunile dintre bosoni şi fermionii materiei obișnuite reprezintă forţele fundamentale. Acestea sunt intermediate, fiecare, de unul sau mai mulţi bosoni.

Bosonul lui Higgs: Particulă detectată experimental în 2012 la LHC Geneva și care permite explicarea modalității prin care particulele au dobândit masă.

Boson de etalonare slabă: Cel mai mic pachet de câmp de forță slabă; particula mesager a forței slabe; numit bosonul W sau bosonul Z.


 

C

Câmp magnetic: Descrierea manifestării spaţiale a forţei magnetice a unui obiect. Orice magnet are doi poli.

Centura Kuiper: O regiune aflată dincolo de orbita lui Neptun ce se extinde la cca 1000 AU şi care este o sursă de comete cu perioadă scurtă. Centura Kuiper este un inel de resturi similar cu centura de asteroizi, dar cuprinde în principal obiecte compuse din gheață. Aceasta se desfășoară între 30 – 50 UA de la SOare. Deși se estimează a conține orice, de la zeci la mii de planete pitice, este compusă în principal din corpuri mici ale sistemului solar. Multe dintre obiectele mai mari ale centurii Kuiper, precum Quaoar, Varuna și Orcus, s-ar putea dovedi a fi planete pitice, cu informații suplimentare. Sunt estimate a exista peste 100.000 de obiecte în centura Kuiper cu un diametru mai mare de 50 km, dar masa totală a acesteia este considerată a reprezenta o zecime sau chiar o sutime din masa Terrei. Multe obiecte ale centurii au sateliți multipli și cele mai multe au orbite deplasate în exteriorul planului ecliptic.

Centura Kuiper poate fi divizată în centura ”clasică” și rezonanțe. Rezonanțele sunt orbite conectate cu cea a lui Neptun (două orbite pentru fiecare trei orbite neptuniene).  Prima rezonanță începe în interiorul orbitei lui Neptun. Centura clasică constă în obiecte ce nu au rezonanță cu Neptun și se extinde până către 39,4 UA – 47,7 UA și sunt situate în orbite cu excentricitate joasă aproape primordiale.

Centura de radiaţii: Regiune de particule încărcate din magnetosferă.

CERES: Situat la o distanță de 2,77 UA, Ceres este cel mai mare asteroid, o protoplanetă și o planetă pitică. Are dimetrul ușor sub 1000 km și o masă destul de mare pentru ca propria gravitație să genereze o formă sferică. Când a fost descoperită în 1801, a fost considerată o planetă, apoi fiind reclasificată în asteroid în ani 1850 pe măsură ce alte observații au revelat și alți asteroizi. A fost clasificată ca planetă pitică în 2006, când a fost creată definiția clară a unei planete.

Chiral, Chiralitate: Caracteristică a fizicii particulelor fundamentale care distinge între stânga și dreapta, arătând că Universul nu este perfect simetric stânga-dreapta.

Clasificare stelară: Stelele se împart într-o serie de clase: O, B, A, F, G, K şi M, în funcţie de liniile lor spectrale (care sunt în legătură şi cu masa, temperatura, luminozitatea şi durata de viaţă a stelei).  Stelele de tip O sunt cele mai fierbinţi; cele de tip M sunt cele mai reci. Soarele este o stea de tip G2.

Coadă de praf: Jet de particule emis de corpul unei comete. Este cea mai vizibilă parte a acesteia, în special când este puternic luminată de Soare (particulele ce o compun sunt ionizate de vântul solar).

Coardă: Obiect fundamental unidimensional, ingredientul esențial al teoriilor corzilor.

Coardă deschisă: Tip de coardă cu două capete libere.

Coardă închisă: Tip de coardă de forma unei bucle.

Colaps gravitational: Prăbuşirea unui corp masiv sub propria greutate.

Colimarea: Actul de aliniere perfectă a elementelor optice ale telescopului.

COMETELE: sunt corpuri mici din sistemul solar, având de obicei doar câțiva km de la un capăt la altul, fiind compuse din ghețuri volatile. Acestea au orbite cu excentricitate mare, în general cu periheliul în interiorul orbitelor planetelor interioare și afeliul mult departe de Pluto. Când o cometă pătrunde în sistemul solar interior, proximitatea sa față de Soare produce sublimarea și ionizarea gheții de la suprafață, creând o coamă; o coadă lungă de gaz și praf este de obicei vizibilă cu ochiul liber.

Cometele cu perioadă scurtă au orbite cu o durată de aproximativ 200 de ani. Cometele cu perioadă lungă au orbite ce durează mii de ani. Cometele cu perioadă scurtă ar putea origina din centura Kuiper, în timp ce acelea de perioadă lungă, precum Hale-Bopp, sunt considerate a avea originea în norul Oort. Multe grupuri de comete, precum Kreuntz Sungrazers, s-au format prin desprinderi dintr-un singur părinte. Unele comete cu orbite hiperbolice ar putea avea originea în exteriorul sistemului solar, însă determinarea precisă a orbitei lor este dificilă. Cometele vechi care și-au epuizat materia volatilă prin acțiunea de încălzire a soarelui sunt îndeobște carracterizate ca asteroizi.

Con de lumină: O suprafață în spațiu-timp care cuprinde direcțiile posibile ale  razelor de lumină care trec printr-un eveniment dat.

Condiția ”fără limită”: Ideea că Universul este finit dar nu are limită (în timpul imaginar).

Conservarea energiei: Legea științei care afirmă că energia (sau masa sa echivalentă) nu poate fi creată sau distrusă.

Constantă cosmologică: Un concept matematic utilizat de Einstein pentru a da spațiu-timpului o tendință intrinsecă de expansiune. Constanta introdusă de Einstein în teoria generalizată a relativităţii, cu o ecuaţie aplicabilă unui univers static. În condiţiile în care a fost descoperită expansiunea Universului, aceasta a fost abandonată. Odată cu descoperirea acceleraţiei cosmice, a revenit în actualitate. Constanta cosmologică poate fi pozitivă, negativă sau zero. Ea reprezintă energia spaţiului gol, sau, altfel spus, „costul” – în energie – de a avea spaţiu. Pentru că are o presiune negativă, cauzează spaţiului gol o accelerare.

Constanta gravitaţională universală; G: Constanta proporţionalităţii din legea gravitaţiei universale a lui Newton, regăsită şi în teoria relativităţii, egală cu 6,664 x 10-11 m3/kg-sec^2.

Constanta lui Boltzmann: Constanta ce descrie relaţia dintre temperatura şi energia cinetică a moleculelor gazului ideal. Este egală cu 1,380622 x 10-23 J/K.

Constanta lui Hubble: Constanta ce determină relaţia dintre distanţa până la un corp şi viteza sa, cauzată de expansiunea Universului. Aceasta este de 70 km/s/Mpc ± 7 km/s/Mpc.

Constanta lui Planck: Notată prin h, contanta Planck este un parametru fundamental al mecanicii cuantice. Determină mărimea unităților discrete de energie, masă, spin etc., în care este împărțită lumea microscopică. Valoarea ei este de 1,05 x 10-27 grame-centimetru/secundă.

Contracția Lorentz: Trăsătură a relativității speciale prin care un obiect aflat în mișcare pare mai scurt de-a lungul direcției de mișcare.

Corelarea cuantică: Corelarea cuantică este un fenomen al mecanicii cuantice, în care stările cuantice a două sau mai multor obiecte sunt legate între ele, chiar dacă sunt separate în spaţiu. Astfel, un sistem poate fi observat indirect, prin observarea proprietăţilor unui alt sistem cu care este pus în legătură. Corelarea cuantică nu presupune transmiterea informaţiei clasice cu o viteză mai mare decât a luminii.

Coroana: Stratul superior al atmosferei unei stele. Coroana Soarelui se caracterizează prin densitate foarte scăzută şi temperaturi înalte (> 1 mil. K).

Cosmogonie: Crearea Universului, mit sau teorie referitoare la crearea universului.

Cosmologie: Studiul Universului ca un întreg.

Cromodinamica cuantică: Teoria interacţiei tari, forţa fundamentală ce descrie interacţiile dintre quarcuri şi gluoni, ce formează hadronii. Teoria se bazează pe libertatea asimptotică (în reacţiile de mare energie, quarcurile şi gluonii interacţionează foarte slab) şi confiere (forţa dintre quarcuri nu se diminuează dacă sunt separaţi, ceea ce ar însemna o energie infinită pentru ai separa).

Cuantă: Unitate indivizibilă în care undele pot fi emise sau absorbite.

Cuplaj slab: Teorie în care constanta de cuplaj a corzilor este mai mică decât 1.

Cuplaj tare:  Teorie în care constanta de cuplaj a corzilor este mai mare decât 1.

Curbură: Abaterea unui obiect, a spațiului sau a spațiului-timp de la forma plată, deci de la regulile geometriei euclidiene.

Câmp: Ceva care există peste tot , în spațiu și timp, în opoziție cu o particulă, care există numai într-un punct, la un moment dat.

Câmp electromagnetic: Câmpul de forță al forței electromagnetice, constând din linii de forță electrice și magnetice în fiecare punct din spațiu.

Câmp magnetic: Câmpul răspunzător pentru forțele magnetice încorporat acum, împreună cu câmpul electric, în câmpul electromagnetic.

Centaurii: sunt corpuri de gheață asemănătoare cometelor, ale căror orbite au axe semi-majore mai mari decât Jupiter (5,5 UA) și mai mici decât ale lui Neptun (30 UA). Cel mai mare centaur cunoscut, 10199 Chariklo, are un diametru de 250 km. Primul centaur descoperit, 2060 Chiron, a fost de asemenea clasificat ca și cometă (95P) deoarece dezvoltă o coamă precum cometele atunci când acestea se apropie de Soare.

CENTURA DE ASTEROIZI: Asteroizii, cu excepția celui mai mare – Ceres – sunt considerați a fi mici corpuri din sistemul solar și sunt compuși în principak din rocă refractară și minerale metalice, cu ceva gheață. Aceștia au dimensiuni ce variază de la câțiva metri la sute de kilometri. Asteroizii mai mici de un metru sunt numiți meteoroizi și micrometeoroizi, în funcție de definiții diferite.

Centura de asteroizi ocupă orbita dintre Marte și Jupiter, între 2,3 și 2,3 unități astronomice în raport cu Soarele. Este considerată a fi o rămășiță care nu a reușit agregarea în perioada de formare a sistemului solar, datorită interferenței gravitaționale a lui Jupiter. Centura de asteroizi conține zeci de mii, posibil milioane de obiecte cu diametru mai mare de un kilometru. În ciuda acestui fapt, masa totală a centurii de asteroizi este de o miime din cea a Terrei. Centura de asteroizi este populată foarte dispersat; o navă spațială o traversează fără incidente.


 

D

Declinaţia (DEC): Distanţa unghiulară a unui corp ceresc la nord sau sud de ecuatorul ceresc. S-ar putea spune că corespunde latitudinii de pe suprafaţa Pământului.

Declinaţie: Coordonata folosită pentru a localiza o poziţie pe cer. Declinaţia este analogă cu latitudinea ce localizează poziţii pe Terra, având valori între -90 şi +90 grade.

Densitate: Relaţia dintre masa şi volumul unui corp. Este măsurată prin grame/centimetru cub. Densitatea apei este de 1,0 gm/cm3.

Densitate critică: În cosmologie, corespunde densității de energie pe care trebuie să o aibă un univers omogen, izotop și în expansiune astfel încât curbura sa spațială să fie nulă.

Deplasare spre albastru: O deplasare aparentă a liniilor spectrale spre unde mai scurte în radiaţia emisă de un obiect, cauzată de mișcarea obiectului faţă de observator când distanţa dintre aceștia se micșorează.

Deplasarea spre roșu: Modificarea spre roșu, datorită efectului Doppler, a luminii provenite de la o stea care se depărtează de noi. Deplasare spre roşu: O deplasare aparentă a liniilor spectrale spre unde mai lungi în radiaţia emisă de un obiect, cauzată de mișcarea obiectului faţă de observator când distanţa dintre aceștia se mărește.

Determinism cuantic: Proprietate a mecanicii cuantice conform căreia cunoașterea stării cuantice a unui sistem la un moment dat de timp determină complet starea acestuia la orice moment din trecut sau din viitor. Cunoașterea stării cuantice determină însă numai probabilitatea ca un viitor sau altul să se înfăptuiască.

Determinism laplacean: Ideea că Universul e un mecanism în care cunoașterea completă a stării universului la un anumit moment determină complet starea acestuia la toate momentele din trecut și din viitor.

Dezintegrare beta: Cel mai important efect al acţiunii forţei slabe nucleare este schimbarea aromei. Să considerăm un neutron, ce este format din trei quarcuri (up, down şi down).
Neutronul este mai greu decât protonul, format tot din trei quarcuri (up, up şi down). Pentru ca neutronul să se dezintegreze în proton, trebuie să schimbe aroma unuia din quarcurile componente. Aceasta se realizează prin intermediul forţei slabe. Un quarc down este transformat într-unul up, emiţându-se un boson W, care apoi se transformă într-un electron de mare energie şi un antineutrin. Deoarece emisia de electroni reprezintă radiaţie beta, întregul proces a fost numit dezintegrare beta.

Discul Airy: Dimeniunea aparentă a discului unei stele produsă chiar şi de un sistem optic perfect. Deoarece steaua nu poate fi focalizată perfect, 84% din lumină se va concentra într-un singur disc şi 16% într-un sistem de inele înconjurătoare.

DISCUL ÎMPRĂȘTIAT: Discul împrăștiat care suprapune centura Kuiper dar se extinde mult în exterior este considerat a fi sursa cometelor de perioadă scurtă. Obiectele discului împrăștiat sunt considerate a fi fost ejectate în orbite de către influența gravitațională a migrației timpurii în exterior a planetei Neptun. Multe dintre obiectele discului împrăștiat au perihelii în cadrul centurii Kuiper, dar afeliile sunt dincolo de aceasta (unele la 150 UA față de Soare). Orbitele acestor obiecte sunt mult înclinate față de planul ecliptic și sunt poziționate aproape perpendicular față de acesta. Unii astronomi consideră discul împrăștiat a fi o altă regiune a centurii Kuiper.

Disc de acreţie: Gaz şi praf ce se prezintă într-o formă de disc plat înconjurând o stea abia născută, o gaură neagră sau orice alt obiect masiv ce crește atrăgând material din jur.

Dilatarea timpului: Trăsătură a relativității speciale, conform căreia scurgerea timpului este încetinită pentru un observator aflat în mișcare.

Dimensiune: Axă sau direcție independentă a spațiului sau a spațiului-timp. Spațiul care ne înconjoară are trei dimensiuni (stânga-dreapta, înainte-înapoi, sus-jos), iar spațiul-timp are patru (cele trei axe menționate, plus axa trecut-viitor). Teoria supercorzilor cere ca universul să aibă dimensiuni spațiale suplimentare.

Dimensiune extinsă: Dimensiune spațială (sau spațio-temporală) care este mare și direct observabilă; dimensiune cu care suntem obișnuiți, spre deosebire de dimensiunile încolăcite.

Dimensiune încolăcită: Dimensiune spațială care nu are o extindere suficient de mare pentru a fi observabilă; dimensiune spațială încolăcită și închisă pe o distanță minusculă, ceea ce face imposibilă observarea ei directă.

Dimensiune spațială: Oricare dintre cele trei dimensiuni ale spațiu-timpului, care se referă la spațiu, adică oricare, în afară de dimensiunea timpului.

Distanţa focală: Distanţa dintre o lentilă(oglindă) şi punctul la care este focalizată imaginea unui obiect aflat la infinit. Distanţa focală împărţită la diametrul oglinzii sau a obiectivului se numeşte raportul focal.

Dual, dualitate, Simetrii duale: Situații în care două sau mai multe teorii par să fie complet diferite, dar au consecințe fizice identice.

Dualitate undă-corpuscul: Trăsătură fundamentală a mecanicii cuantice conform căreia obiectele prezintă atât caracteristici ondulatorii, cât și caracteristici corpusculare.

Dualism undă – particulă: Concept în mecanica cuantică în care nu se face distincție între unde și particule; particulele se pot comporta uneori ca unde și undele ca particule.

Duș meteoric: serie de meteori ce par să radieze dintr-un anumit punct al cerului nocturn. Acestea sunt produse de către rămășițele unor corpuri mai mari, precum cometele și de aceea urmează aceeași orbită. De aceea, multe asemenea dușuri meteorice sunt evenimente predictibile, survenind în fiecare an.


 

E

Eclipsa: Trecerea unui corp ceresc prin faţa altuia şi blocarea luminii acestuia din urmă.

Ecliptica: Proiecţia orbitei Pământului pe sfera cerească. Poate fi definită şi ca ‘traiectoria anuală aparentă a Soarelui faţă de Stele’.Ecuația Schrodinger: Ecuație care guvernează evoluția undelor de probabilitate în mecanica cuantică.

Ecuatorul ceresc: Proiecţia ecuatorului Pământului pe sfera cerească. Împarte cerul în două emisfere egale.

Efectul Compton: Efect ce demonstrează că fotonii au moment. Un foton ce interacţionează cu o particulă, de exemplu un electron, va ceda din moment electronului, iar odată ce energia scade, va fi înregistrată şi o scădere corespondentă a frecvenţei.

Efectul Doppler: Schimbarea aparentă a lungimii de undă a sunetului sau luminii, cauzată de mișcarea sursei, observatorului sau amândurora. În cazul în care distanţa se micșorează, undele se deplasează spre albastru (sunt comprimate), iar când distanța se mărește, spre roşu (sunt elongate). Cât de mare este deplasarea depinde de cât de repede se deplasează obiectul sau ambele obiecte.

Efect fotoelectric: Fenomenul de emisie a electronilor de pe suprafața unui metal pe care este proiectat un fascicul de lumină.

Electrodinamica cuantică: Teoria cuantică de câmp relativistă a forței electromagnetice și a electronilor, care încorporează relativitatea specială.

Electromagnetism: Forţa electromagnetică este una din cele patru forţe fundamentale cunoscute. Interacţiunile în cadrul acesteia au la bază sarcina electrică a fiecărei particule (ce poate fi pozitivă, negativă sau nulă, în număr întreg sau fracţionar).
Electromagnetismul, pe lângă gravitație, este responsabil de toate fenomenele ce ne înconjoară şi sunt perceptibile în viaţa de zi cu zi, plecând în primul rând de la constituirea oricărui atom, unde nucleul şi electronii sunt ţinuţi împreună de forţa electromagnetică. De asemenea, toate reacţiile chimice sunt bazate pe schimb de electroni. Această forţă este mediată de transferul de fotoni.

Electron: O particulă care o sarcină electrică negativă care se deplasează pe orbită în jurul nucleului unui atom.

Electron volt: Diferenţa de energie potenţială necesară pentru ca un electron să se deplaseze dintr-un loc cu potenţial de valoare V într-unul cu potenţial V+1.  Este o unitate de măsură folosită pentru descrierea energiei. De asemenea, prin intermediul ei se pot exprima şi masa, distanţa sau timpul. Un eV reprezintă o cantitate foarte mică de energie: 1 eV = 1,602 176 53(14)×10−19 J.

Element: Tip fundamental de atom, din care este construită toată materia din jur. Elementele se regăsesc în Tabelul Periodic al Elementelor. Cel mai abundent element în Univers este hidrogenul, urmat de heliu (aproximativ 80%, respectiv 20%). Restul elementelor reprezintă o fracţie infimă.

Elipsă: Oval. În general formele orbitelor sunt eliptice, nu circulare.

Emisie: Radiaţie electromagnetică a unui obiect.

Energia de înfășurare: Energia înmagazinată de o coardă înfășurată în jurul unei dimensiuni circulare a spațiului.

Energia de unificare electroslabă: Energia (în jur de 100 GeV) peste care diferența dintre forța electromagnetică și interacția slabă dispare.

Energia marii unificări: Energia peste care, se crede, forța electromagnetică, interacția slabă și interacția tare nu pot fi diferențiate una de alta.

Energia Planck: Aproximativ 1000 kilowați-oră. Energia necesară pentru a sonda distanțe de ordinul lungimii Planck. Energia tipică de vibrație a unei corzi în teoria corzilor.

Entropia găurii negre: Entropia înmagazinată într-o gaură neagră.

Entropie: Măsură a dezordinii dintr-un sistem fizic; numărul de rearanjări ale ingredientelor unui sistem care lasă aparența de ansamblu neschimbată. Entropia unui sistem închis poate rămâne neschimbată sau poate crește; nu scade niciodată.

ERIS: situată în medie la 68 UA, este cel mai mare obiect cunoscut din cadrul discului împrăștiat și a cauzat o dezbatere privind ce anumite constituie o planetă, întrucât este cu 25% mai masiv decât Pluto și are un diametru similar. Este celmai masiv obiect din cadrul planetelor pitice. Are o singură lună cunoscută, Dysnomia. Precum Pluto, Eris are o orbită înalt excentrică, cu un periheliu la 38,2 UA (distanța lui Pluto de la Soare) și un afeliu de 97,6 UA, fiind înclinată față de planul ecliptic.

EVOLUȚIA STELARĂ: este procesul modificărilor suferite de o stea de-a lungul existenței sale. În funcție de masa pe care o prezintă o stea, durata de viață variază de la câteva milioane de ani pentru cele mai masive, până la triliarde de ani pentru cele mai puțin masive. Toate stelele sunt născute din colapsarea norilor de gaz și praf, numiți cel mai adesea nebuloase sau nori moleculari. În cursul a milioane de ani, aceste proto-stele ating o stare de echilibru, devenind o stea de secvență principală.

Fuziunea nucleară reprezintă motorul energetic al unei stele pentru mare parte din existența sa. Inițial, energia este generată de către fuziunea atomilor de hidrogen către miezul stelei de secvență principală. Mai târziu, pe măsură ce atomii de heliu din miez devin preponderenți, stele precum Soarele încep să fuzioneaze hidrogen, dealungul unei cruste sferice ce înconjoară miezul. Acest proces cauzează creșterea graduală a dimensiunii stelei, trecând prin stadiul de sub-gigantă, până atinge faza de gigantă roșie. Stele cu cel puțin jumătate din masa Soarelui pot de asemenea începe să genereze energie prin intermediul fuziunii heliului către miez, în timp ce stele mult mai masive pot fuziona elementele grele de-a lungul unor învelișuri concentrice. O dată ce o stea precum Soarele și-a epuizat combustibilul nuclear, miezul său colapsează într-o pitică albă densă și învelișurile sale exterioare sunt expulzate sub forma unei nebuloase planetare. Stele cu de zece ori sau mai multe mase solare pot exploda într-o supernova în timp ce miezurile lor inerte de fier colapsează intr-o gaură neagră sau o stea neutronică extrem de densă. Deși universul nu este destul de bătrân pentru ca cele mai mici pitice roșii să fi ajuns la sfârșitul existenței lor, modelele stelare sugerează că ele vor deveni ușor mai strășucitoare și mai fierbinți înainte de a-și epuiza hidrogenul și a deveni pitice albe cu masă redusă.

Evoluția stelară nu este studiată prin observarea vieții unei singure stele, întrucât modificările stelare survin mult prea încet pentru a fi detectate,chiar de-a lungul a mai multe secole. În loc de asta, astrofizicienii dobândesc înțelegerea evoluției stelelor prin observarea a numeroase stele aflate în diverse puncte ale existenței lor și prin simularea structurii stelare, utilizând modele computerizate.

În iunie 2015, astronomii au raportat dovezi privind Populația IIIde stele, în galaxia Cosmos Redshift 7, la z=6,60. Asemenea stele este foarte probabil să fi existat în universul foarte timpuriu și ar fi putut începe producția elementelor chimice mai grele decât hidrogenul, care sunt necesare pentru formarea mai târziu a planetelor și a vieții, așa cum o cunoaștem.

Excentricitate: Valoare ce definește forma unei elipse. Excentricitatea unei orbite eliptice este proporţia dintre axa sa mică şi cea mare. Cu cât excentricitatea este mai mare, cu atât orbita va fi mai alungită.

Explozie solară: Erupţie violentă de gaz la suprafaţa Soarelui.

Explozii de raze gama (GRB): Exploziile de raze gama sunt o categorie aparte de evenimente în Univers. Ele durează de la o fracţiune de secundă la mai multe minute. Incredibil de puternice, fiind cele mai luminoase evenimente de la Big Bang până în prezent, vin de la distanţe foarte mari. Cauzele exacte ale acestora nu au fost determinate, posibile fiind coliziunea a două stele neutronice sau fuziunea găurilor negre.


 

F

Familii: Organizarea particulelor de materie în trei grupe, fiecare constituind o familie. Particulele dintr-o familie diferă de particulele din familia precedentă prin aceea că sunt mai grele, dar transportă aceleași sarcini electrice și aceleași sarcini de forță nucleară.

Fază: Poziția din ciclul unei unde la un moment specificat; arată dacă unda este la maxim, la minim sau într-un punct intermediar.

Fermion: Particulă sau mod devibrație cu spinul număr semi-întreg; particulă de materie; În fizica particulelor, fermionii sunt particule de spin fracţionar. În Modelul Standard, aceștia sunt de două feluri: quarcuri şi leptoni. Fermionii sunt particulele ce formează materia obișnuită (în vreme ce bosonii sunt particulele ce transmit forţele). Fermionii se supun Principiului de excluziune al lui Pauli: nu pot exista doi fermioni care să ocupe aceeaşi stare cuantică în acelaşi timp. Acest lucru dă o rigiditate materiei obișnuite, însă de asemenea oferă stabilitate, chimia complexă nefiind posibilă fără această proprietate.

Figură de interferență: Configurație care apare din suprapunerea și amestecarea undelor emise din locuri diferite.

Fizica cuantică: O structură matematică ce subînțelege întreaga fizică contemporană, cu excepția teoriei gravitației.

Fluctuație cuantică: Comportare turbulentă a unui sistem la scară microscopică datorată principiului de incertitudine.

Foaie de univers: Suprafața bidimensională măturată de o coardă în timpul mișcării sale.

Forța electromagnetică: Forța care apare între particule cu sarcină electrică, a doua ca putere din cele patru forțe fundamentale.

Forţa fundamentală: Forţele fundamentale în Universul pe care il știm sunt patru: electromagnetismul, forţa slabă nucleară, forţa tare nucleară şi gravitaţia. Orice altă forţă cunoscută în natură derivă în cele din urmă din una dintre acestea. De asemenea, se presupune ca şi aceste patru forţe ar fi fost, la începutul Universului, una singură, iar în condiţiile scăderii temperaturii şi presiunii, s-a divizat în cele pe care le cunoaștem astăzi.

Forța gravitațională: Cea mai slabă dintre cele patru forțe fundamentale ale naturii. A fost descrisă mai întâi de teoria universală a gravitației a lui Newton, apoi de teoria generală a relativității a lui Einstein.

Forța slabă, Forța nucleară slabă: Una dintre cele patru forțe fundamentale, responsabilă pentru dezintegrarea radioactivă.

Forța tare, forța nucleară: Cea mai puternică dintre cele patru forțe fundamentale, responsabilă pentru menținerea quarcurilor în interiorul protonilor și neutronilor, precum și pentru menținerea protonilor și neutronilor înghesuiți  în nucleele atomice.

Foton: O cuantă de lumină.

Frecvență: Pentru o undă, numărul de cicluri complete pe secundă.

Fuziunea nucleară: Procesul în care două nuclee se ciocnesc și se unesc formând un singur nucleu mai mare.


 

G

Galaxie: Componentă a Universului, formată din gaz şi un număr foarte mare (de obicei peste 1 mil.) de stele, toate ţinute împreună de acţiunea forţei gravitaționale.

Gaură de vierme: Regiune tubulară a spațiului care conectează o regiune a universului cu alta.

Gaură multidimensională: O generalizare a găurii de covrig la mai multe dimensiuni.

Gaură neagră: O regiune a spațiu-timpului de unde nimic, nici chiar lumina, nu poate ieși, deoarece gravitația este prea puternică.

Gaură neagră extremă: Gaură neagră care conține cea mai mare cantitate de sarcină de forță pentru o masă totală dată.

Gaură neagră fără masă: Tip particular de gaură neagră întâlnit în teoria corzilor, care poate avea inițial o masă mare, dar devine din ce în ce mai ușoară pe măsură ce o porțiune de spațiu Calabi-Yau se restrânge. Când acea porțiune s-a restrâns la un punct, gaura neagră, inițial masivă, rămâne fără masă. În această stare nu mai prezintă trăsăturile obișnuite ale unei  găuri negre, cum ar fi un orizont al evenimentelor.

Gaură neagră primordială: O gaură neagră creată în universul foarte timpuriu.

Gaură neagră Schwarzschild : Gaura neagră descrisă de ecuaţiile relativităţii generale, ce nu prezintă rotaţie, iar mărimea orizontului evenimentelor este determinată doar de masă.

Gaz: Una din cele trei stări ale materiei, în care atomii, moleculele sau ionii se mișcă liber şi nu sunt legaţi între ei. În astronomie, gazul reprezintă în general hidrogenul şi heliul din spaţiu.

Gaz ionizat: Gaz ai cărui atomi au pierdut electroni, devenind încărcat electric. În astronomie, această denumire se utilizează pentru gazul din vecinătatea stelelor fierbinţi, unde acesta, datorită temperaturii înalte, pierde electroni.

Geometrie cuantică: Modificare a geometriei riemanniene necesară pentru o descriere corectă a fizicii spațiului la scări ultramicroscopice, unde efectele cuantice devin importante.

Gigantă roşie: Stele cu temperatura suprafeţei mică comparativ cu cea a Soarelui, şi cu diametre foarte mari. În general, sunt stele în ultimul stadiu de viaţă, când, după ce şi-au consumat mare parte din combustibil, încep să se extindă, înainte ca nucleul sa implodeze şi să devină pitică albă.

Gluon: Cantitatea cea mai mică a câmpului de forță tare; particula mesager a forței tari.

Gravitaţie: Una din cele patru forţe fundamentale, ce se manifestă prin atracţia a două corpuri care prezintă masă. Foarte slabă în cazul corpurilor mici (gândiţi-vă că învingeţi în fiecare zi gravitaţia întregii planete, iar o atracţie din partea altui obiect nu o veţi conștientiza niciodată), devine cea mai puternică forţă în cazul maselor foarte mari. Este singura forţă ce nu a putut fi reunită cu celelalte în teoriile unificatoare. Este de asemenea singura forţă căreia nu i s-a detectat bosonul, particula ce o propagă, așa-numitul graviton.

Gravitație cuantică: Teorie care unifică mecanica cuantică și relativitatea generală și care poate implica modificări într-una sau în ambele teorii.

Graviton: Cantitatea cea mai mică a câmpului forței gravitaționale; particula mesager a câmpului gravitațional.

Greutate: Forță exercitată asupra unui corp de câmpul gravitațional. Ea este proporțională cu masa sa, dar nu este aceeași cu aceasta.

Grupuri de asteroizi: Asteroizii din centura de asteroizi se împart în GRUPURI DE ASTEROIZI și familii, în funcție de caracteristicile lor orbitale.Lunile-asteroizi sunt asteroizi ce orbitează alți asteroizi mai mari. Aceștia nu sunt clar distinși de lunile planetare, uneori fiind aproape la fel de mari ca partenerii lor. Centura de asteroizi conține de asemenea comete de centură principală, care ar putea să fi fost sursa apei pe Terra.


 

H

Halou galactic: Regiune sferică înconjurând centrul unei galaxii. Aceasta regiune se poate extinde dincolo de graniţa aparentă a galaxiei (obiectele care îi conferă luminozitatea) şi poate conţine o masă semnificativă.

HELIOSFERA: este o bulă de vânt stelar, o regiune a spațiului dominată de Soare, care radiază vântul solar cu o viteză de 400 km/s, un curent de particule încărcate, până ce intră în coliziune cu vântul mediului interstelar. Coliziunea survine la șocul de extremitate, situat la 80 – 100 UA față de vântul solar de sus din mediul interstelar și la aproape 200 UA față de vântul solar de jos. Aici vântul solar încetinește dramatic, se condensează și devine mai turbulent, formând o structură de oval mare. Această structură pare să arate și să se comporte ca o coadă de cometă, extinzându-se în exterior încă 40 UA pe partea vântului solar de sus.

Granița exterioară a heliosferei, heliopauza, este punctul la care vântul solar se încheie și începe spațiul interstelar. Voiager 1 a traversat heliopauza în August 2012.

Modelul și forma marginii exterioare a heliosferei este probabil afectată de dinamica fluidelor interacțiunii cu mediul interstelar, precum și cu influența câmpurilor magnetice solare ce prevalează către sud. Dincolo de heliopauza, către 230 UA rezidă socul arc, o urmă lăsată de Soare pe măsură ce călătorește prin Calea Lactee.

Heliu: Cel de-al doilea element în ordinea abundenţei în Univers. Atomul tipic de heliu este format dintr-un nucleu conţinând doi protoni şi doi neutroni, înconjurat de doi electroni.

Hidrogen: Cel mai abundent element în Univers, totodată cel mai simplu. Atomul de hidrogen este format dintr-un proton şi un electron.


 

I

Implozie: Colaps violent.

Inflație, cosmologie inflaționară: Modificarea cosmologiei standard a Big Bangului în privința momentelor de început, conform căreia universul trece printr-o perioadă scurtă de expansiune enormă.

Infraroșu: Radiaţie electromagnetică a cărei lungime de undă este mai mare decât cea luminii roşii vizibile şi mai mică decât cea a microundelor (între 1 şi 100 microni).

Ioni : Atom cu unul sau mai mulţi electroni cedaţi, având astfel sarcină electrică pozitivă.


 

Î

Înclinaţie orbitală: Înclinaţia orbitei unei planete este unghiul între planul orbitei şi cel al eclipticii.


 

J

Jet:  Fascicul de particule de înaltă energie, cu viteze mari, emis de obicei de nucleele galaxiilor active sau de stele neutronice.

JUPITER: situat la 5,2 UA, cuprinzând 318 mase terestre, Jupiter deține 2,5 ori masa tuturor planetelor considerate împreună. Este compus în mare parte din hidrogen și heliu. Căltura internă puternică a lui Jupiter creează caracteristici semi-permanente în atmosfera sa, cum ar fi benzile de nori și Marea Pată Roșie. Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Cei patru sateliți mai mari – Ganimede, Calisto, Io și Europa prezintă similarități cu planetele terestre, cum ar fi vulcanismul și căldura internă. Ganimede, cel mai mare satelit din sistemul solar, este mai mare decât planeta Mercur.


 

K

Kelvin: Unitate de măsură cu simbol K. Scara Kelvin are un punct fix, convențional, triplu punct al apei, în care apa coexistă în cele trei stări: solidă, lichidă și vapori, la 273,16 K. În consecință, zero grade Kelvin înseamnă – 273,16 grade Celsius, corespunzător lui zero absolut, temperatură la care orice formă de materie încremenește.

Kilogram (kg): Unitate pentru a măsura masa. Este masa unui litru de apă.


 

L

Laser: Laser este un acronim pentru Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation (lumină amplificată prin stimularea emisiei de radiaţie). Este un dispozitiv ce produce un fascicul coerent de lumină prin stimularea tranziţiei electronice, ionice sau moleculare către niveluri mai înalte, astfel încât la reîntoarcerea la starea iniţială se emite energie.

Legea lui Hubble: Relaţie între distanţa unui corp faţă de noi şi viteza sa în spaţiu. Cu cât o galaxie este mai departe de noi, cu atât viteza cu care se depărtează este mai mare. Este aplicabilă pentru distanţe mari, nu şi în cazul Grupului Local de galaxii.

Legile de mișcare ale lui Newton: Legi care descriu mișcarea corpurilor pornind de la concepte absolute și imuabile ale spațiului și timpului; aceste legi au fost considerate valabile până la descoperirea relativității speciale de către Einstein.

Lepton: Particulă insensibilă la interacțiunea nucleară tare și care participă (numai) la interacțiunile slabe și electromagnetice.

LHC (Lage Hadron Collider): Reprezintă cea mai mare experiență de fizică realizată vreodată; este un accelerator de particule, sub egida CERN Geneva. Două fascicule de protoni parcurg, în sens invers, de 11245 ori pe secundă, un inel cu circumferința de 27 km, cu o viteză apropiată de viteza luminii. Obiectivul este confirmarea existenței bosonului lui Higgs, care s-ar afla la originea masei celorlalte particule.

Limita Chandrasekhar: Limită maximă, de 1,4 mase solare, pe care o poate avea o pitică albă. Dacă este depăşită, materia va colapsa şi se va forma o stea neutronică.

Limita Roche: Cea mai mică distanţă de un corp la care un satelit, de aceeaşi densitate, poate orbita fără să fie rupt de forţa gravitaţională în mai multe părţi.

Linie de absorbţie spectrală: Linii negre în spectru corespunzând unor anumite lungimi de undă. Aceste linii se formează datorită absorbţiei luminii de către atomi, aceștia mutându-şi electronii pe orbite mai înalte.

Lumina: Termenul comun pentru radiaţia electromagnetică, în special cea vizibilă.

Luna crescătoare: Perioada din ciclul lunar dintre luna nouă şi luna plină, atunci când porţiunea sa iluminată creşte.

Luna descrescătoare: Perioada din ciclul lunar dintre luna plină şi luna nouă, atunci când porţiunea sa iluminată descreşte.

Lungime de undă: Pentru o undă, distanța dintre două minime adiacente sau două maxime adiacente.

Lungimea Planck: Aproximativ 10-33 centimetri. Scară de distanțe sub care fluctuațiile cuantice ale structurii spațio-temporale ar deveni enorme. Mărimea unei corzi tipice în teoria corzilor.


 

M

Macroscopic: Se referă la scări de distanțe întâlnite în mod obișnuit în viața de zi cu zi sau scări mai mari decât acestea; pe scurt, opusul conceptului de microscopic.

Magnetosfera: Regiunea din spaţiu în care câmpul magnetic al unui obiect domină presiunea vântului stelar la care este expus.

Magnitudinea absolută: Magnitudinea aparentă pe care ar avea-o o stea dacă ar fi observată de la o distanţă standard de 10 parsec sau 32,6 ani lumină. Magnitudinea absoultă a Soarelui este de 4,8 la o distanţă de 10 parsec, ar putea fi vizibilă pe Pământ într-o noapte clară fără lună departe de lumina de suprafaţă.

Magnitudinea aparentă: O măsură a strălucirii relative a unei stele sau a altui obiect ceresc aşa cum este percepută de un observator de pe Pământ.

Magnitudinea: este o măsură a strălucirii corpurilor cereşti. Stelelor celor mai strălucitoare li se atribuie magnitudinea 1 şi celor din ce în ce mai slabe magnitudini de la 2 la 5. Cele mai slabe stele care pot fi observate fără telescop au magnitudinea de cca 6. Fiecare pas de magnitudine corespunde unui raport de strălucire de 2,5. Astfel o stea cu magnitudinea 1 este de 2,5 ori mai strălucitoare decât o stea cu magnitudinea 2 şi de 100 de ori mai strălucitoare decât o stea cu magnitudinea 5. Cea mai strălucitoare stea, Sirius, are o magnitudine aparentă de -1,6, luna plină de -12,7 iar strălucirea Sorelui, exprimată pe scala de magnitudine, -26,78. Punctul zero al scalei de magnitudine aparentă este arbitrar.

Makemake și Haumea: Makemake (45,79 UA), deși mai mic decât PLuto, este cel mai mare obiect cunoscut din centura Kuiper clasică (asta este, um obiect din centura Kuiper care nu se află într-o rezonanță confirmată cu Neptun). Makemake este cel mai strălucitor obiect din centura Kuiper după Pluto. A fost numit și desemnat ca planetă pitică în 2008. Orbita sa este mult mai înclinată decât a lui Pluto, la 29 grade. Haumea (43,13 UA) se află într-o orbită similară cu Makemake, cu excepția faptului că se află într-o rezonanță orbitală de 7:12 cu Neptun. Are o dimensiune similară cu cea a lui Makemake și are doi sateliți naturali. O rotație rapidă de 3,9 ore i-a impus o formă plată și alungită. A fost numit și desemnat ca planetă pitică în 2008.

Marea Teorie Unificată (MTU): O teorie care unifică forța electromagnetică, interacția slabă și interacția tare.

MARTE: planeta Marte (situată la 1,5 UA de Soare) este mai mică decât Terra și Venus (0,107 mase terestre). Posedă o atmosferă compusă în mare parte din dioxid de carbon, cu o presiune la suprafață de 6,1 milibari (cam 0,6% din cea a Terrei). Suprafața sa, presărată cu vulcani mari, precum Mons Olympus și văi cu creste, precum Valles Marineris, prezintă o activitate geologică care ar fi putut persista până recent (acum 2 milioane de ani). Culoarea sa roșie provine de la oxidul de fier din solul său. Marte are doi sateliți naturali mici (Deimos și Phobos), considerați a fi asteroizi capturați.

Materia întunecată: Nume dat masei a cărei existenţă a fost dedusă din analiza rotaţiei galaxiilor şi grupurilor de galaxii. Aceasta însă nu a putut fi detectată până în prezent, exceptând interacţiunea gravitaţională cu materia normală.

Masă: Cantitatea de materie a unui corp; inerția sa sau rezistența împotriva accelerării.

Masa solară: Unitate de măsură a masei egală cu masa Soarelui, 2 x 10^33 grame.

Masa Planck: Aproximativ 10 miliarde de miliarde de mase protonice; aproximativ a suta mia parte dintr-un gram; aproximativ masa unui mic fir de praf. Echivalentul în masă ale unei corzi vibrante tipice din teoria corzilor.

Mecanica cuantică: Teoria dezvoltată pe baza principiului cuantic al lui Planck și principiul de incertitudine al lui Heisenberg.  Mecanica cuantică încorporează patru clase de fenomene fizice ce nu se pot explica prin intermediul fizicii clasice: cuantizarea, dualitatea undă-particulă, principiul de incertitudine şi corelarea cuantică. Mecanica cuantică nu este o teorie completă deocamdată; de vreme ce este în completă concordanţă cu relativitatea specială, în cazul relativităţii generale intervin probleme majore când intră în joc gravitaţia.

Mediu interstelar: Gazul şi praful ce se situează între stele, care umple planul galaxiei noastre precum aerul atmosfera terestră.

MEDIUL INTERPLANETAR: Marea majoritate a Sistemului Solar constă în mare parte din vid, numită mediu interplanetar. Împreună cu lumina, Soarele radiză continuu un curent de particule încărcate (plasma), numit vântul solar. Acest curent de particule se răspândește cître exterior cu o viteză de aproape 1,5 milioane de km/h., creând o atmosferă rarefiată care este activă în mediul interplanetar până la o distanță de cel puțin 100 unități astronomice. Activitatea de pe suprafața soarelui, precum furtunile solare și ejecțiile de masă coronală, disturbă heliosfera și cauzează furtuni geomagnetice. Cea mai mare structură din cadrul heliosferei este foaia heliosferică actuală, o formă spirală creată de acțiunile câmpului magnetic solar în mediul interplanetar.

Câmpul magnetic al Terrei împiedică disiparea atmosferei sale de către vântul solar. Venus și Marte nu au câmpuri magnetice, iar care rezultat vântul solar o aprodus o expulzare graduală a atmosferelor lor în spațiu. Ejecțiile de masă coronală și evenimentele similare generează o explozie cu un câmp magnetic și uriașe cantități de material expulzate de pe suprafața Soarelui. Interacțiunea acestui câmp magnetic și a materialului cu câmpul magnetic terestru aprinde particulele încărcate în atmosfera terestră superioară, unde aceste interacțiuni crează aurore vizibile aproape de polii magnetici.

Heliosfera și câmpurile magnetice ale planetelor (pentru acele planete care au) protejează parțial sistemul solar față de razele cosmice, particule interstelare de energie înaltă. Densitatea razelor cosmice în mediul interstelar și puterea câmpului magnetic solar se modifică pe scări foarte mari de timp, așa încât nivelul de penetrare a razelor cosmice variază, în niște limite necunoscute în prezent.

Mediul interplanetar este gazdă pentru cel puțin două regiuni discoidale de praf cosmic. Prima, cea a norului de praf zodiacal, rezidă în sistemul solar interior și cauzează lumina zodiacală. Este probabil să se fi format prin diverse coliziuni în interiorul centrurii de asteroizi, generate de interacțiunile gravitaționale cu planetele. Al doilea nor de praf se desfășoară într-o regiune cuprinsă între 10 UA – 40 UA și a fost probabil creată prin interacțiuni similare din cadrul centurii Kuiper.

MERCUR: Situată la 0,4 UA față de Soare, această planetă este cea mai apropiată de Soare și cea mai mică din Sistemul Solar (0,055 mase terestre). Mercur nu are sateliți naturali; alături de craterele de impact, singurele caracteristici geologice cunoscute sunt crestele și râpele, care au fost produse probabil într-o perioadă de contracție, la începutul istoriei sale. Atmosfera foarte rarefiată a planetei Mercur constă din atomi aruncați pe suprafața sa de către vântul solar. Nucleul sau relativ mare de fier și mantia subțire, nu au primit încă explicații adecvate. Printre ipoteze se numără și ceea că învelișurile sale exterioare au fost expulzate în urma impactului cu un obiect gigant, sau – o alta – că nu s-a putut agrega natural datorită energiei Soarelui timpuriu.

Meridianul:O linie de referinţă pe cer care începe la polul nord ceresc şi se sfârşeşte la polul sud ceresc şi care trece prin zenit. Dacă sunteţi cu faţa spre sud, meridianul începe de la orizontul dumneavoastră sudic şi trece direct desupra capului dumneavoastră până la polul nord ceresc.

Messier, Charles: Un astronom francez de la sfârşitul anilor 1700 care căuta cu precădere comete. Cometele sunt obiecte slab luminoase şi difuze astfel că Messier a catalogat obiectele care nu sunt comete pentru a-şi facilita căutarea. Acest catalog a  primit numele de Catalogul Messier şi cuprinde obiecte de la M1 până la M110.

Metalicitate: Abundența altor elemente decât hidrogenul și heliul. De precizat că aceste ”metale” includ și elemente pe care în mod obișnuit nu le considerăm metalice.

Meteor: dâra de ionizare produsă de un meteoroid pe măsură ce intră în atmosfera Terrei.

Meteoroidul: este o rocă mică ce trece prin atmosfera planetară. Dacă supraviețuiește și ajunge la sol, acesta e numit: meteorit.

Metru: Unitatea fundamentală de măsură a lungimii, definită ca lungimea pe care o străbate lumina în vid într-un timp de 1/299.792.458 secunde.

Mezon: Mezonii sunt particule formate din quarcuri şi antiquarcuri. Sunt particule cu perioadă de viaţă foarte scurtă, în general.

Microquasar: Microquasarii sunt corpuri compacte de mase stelare (găuri negre şi stele neutronice), ce prezintă caracteristici ale quasarilor: emisii puternice şi variabile, precum şi discuri de acreţie. Discul de acreţie este format de obicei ca urmare a materiei atrase gravitaţional de la o stea normală, cu care obiectul se află în sistem dublu. Microquasarii sunt importanţi în studiul efectelor relativiste.

Microunde: Radiaţie electromagnetică cu lungime de undă mai mare decât lumina vizibila (între 1 mm şi 30 cm).

Minut de arc: Unitate de mărime unghiulară egală cu 1/60 dintr-un grad.

Mod al corzii: Configurație (de vibrație, de înfășurare) pe care o poate lua o coardă.

Mod de înfășurare: Configurație a unei corzi înfășurate în jurul unei dimensiuni spațiale circulare.

Mod de vibrație: Numărul de creste și văi, precum și amplitudinea oscilațiilor unei corzi.

Modelul Cosmologic Standard: Teoria marii explozii, împreună cu înțelegerea celor trei forțe negravitaționale, așa cum apare ea în modelul standard al fizicii particulelor.

Modelul standard al fizicii particulelor, modelul standard, teoria standard: O teorie a celor trei forțe negravitaționale și a acțiunii acestora asupra materiei, care se bucură de un succes imens. Reprezintă unificarea cromodinamicii cuantice cu teoria electroslabă.

Moment cinetic: Mărime obţinută prin multiplicarea masei unui obiect aflat pe orbita cu viteza orbitală şi raza orbitei. Conform legilor de conservare, momentul cinetic al oricărui corp aflat pe orbită trebuie sa rămână constant în oricare punct al acesteia, nu poate fi creat sau distrus. În cazul în care orbita este eliptică, raza va varia, ceea ce înseamnă că viteza se va schimba. Astfel planetele se mișcă mai rapid la periheliu decât la afeliu. Un corp în rotaţie posedă de asemenea moment cinetic de rotaţie.

Montura Alt-Azimut: O montură a telescopului folosind două axe de rotaţie independente permiţând mişcarea instrumentului în Altitudine şi Azimut.

Montura ecuatorială: O montură a telescopului în care instrumentul este plasat pe o axă paralelă cu axa Pământului; unghiul axei trebuie să fie egal cu latitudinea la care se află observatorul

Multi-covrig, covrig multiplu: Generalizare a formei de covrig  care are mai multe găuri.

Multivers: Ipotetică lărgire a cosmosului, în care universul nostru este numai unul dintr-un număr imens de universuri distincte și separate.


 

N

Nebuloasa: Masă interstelară difuză, formată din gaz, praf şi plasmă. Nebuloasele iau naștere când nori de gaz încep să se contracte ca urmare a propriei gravitaţii, ceea ce duce la creșterea temperaturii şi presiunii, gazul începând să emită lumină. De asemenea, ele apar şi ca urmare a sfârşitului vieţii unei stele, formate din materia rejectată în urma exploziei acesteia.

Nebuloasă planetară: Un tip de nebuloasă născută în urma ultimului stadiu de viaţă al unei stele de masă normală, înainte ca aceasta să colapseze într-o pitică albă. Steaua îşi aruncă în spaţiu straturile exterioare, rezultând o sferă (formă aproximativă, câteodată întâlnindu-se chiar două sfere intercalate) de materie ce continuă să se extindă şi să se disperseze.

NEPTUN: situat la 30,1 UA, este considerat a fi mai mic decât Uranus, dar mai masiv (17 mase terestre) și – de aceea – mai  dens. Radiază mai multă căldură internă, dar nu atât de multă precum Jupiter sau Saturn. Neptun are 14 sateliți cunoscuți. Cel mai mare, Triton, este activ geologic, cu gheizere de nitrogen lichid. Triton este singurul satelit mare cu orbită retrogradă. Neptun este acompaniat pe orbita sa de câteva planete minore, numite tronieni neptunieni, care se află în rezonanță de 1:1 cu acesta.

Neted, spațiu neted: Regiune spațială în care textura spațiului este plată sau ușor curbată, fără gâtuiri sau rupturi.

Neutrin(o): O particulă elementară dematerie, extrem de ușoară (posibil fără masă), care este afectată numai de interacțiunea slabă sau de gravitație.

Neutron: O particulă neîncărcată, foarte asemănătoare protonului, care reprezintă aproape jumătate din particulele din nucleul celor mai mulți atomi.

Nori moleculari: nori interstelari unde condițiile permit formarea moleculelor, incluzând hidrogenul molecular.

Novă: Stea ce emite brusc o mare cantitate de energie (şi eventual materie), crescând temporar în luminozitate de câteva sute sau mii de ori.

Nucleosinteza primordială: Producerea de nuclee atomice în primele trei minute după Big Bang.

Nucleu: partea centrală a unui atom, care constă numai din protoni și neutroni, menținuți împreună de interacția tare.

Nucleu galactic activ (AGN): O clasă de galaxii ce emit masive cantităţi de energie plecând din centrul lor. Majoritatea astronomilor presupun că în centrul acestora există găuri negre supermasive.

Număr de înfășurare: De câte ori este înfășurată o coardă în jurul unei dimensiuni spațiale circulare.

Număr de vibrație: Număr întreg care descrie energia în mișcarea de vibrație uniformă a unei corzi; energia mișcării sale de ansamblu, spre deosebire de mișcarea în care coarda își schimbă forma.

Nutaţie: Oscilaţia periodică a planului orbital al unui satelit faţă de obiectul în jurul căruia orbitează.


 

O

Observator: Persoană idealizată sau instrument de măsură, de cele mai multe ori ipotetic, care măsoară anumite proprietăți relevante ale sistemului.

Observatorul în raze X Chandra (CXO): Observator lansat de NASA pe orbită în iulie 1999.

Ocultaţie: Blocarea luminii prin intervenţia altui obiect.

Opacitate: Proprietate a materiei ce oprește lumina să treacă prin ea. Opacitatea unui obiect depinde de frecvenţa luminii. De exemplu, atmosfera planetei Venus este opacă la lumina vizibilă, dar perfect transparentă la lumina ultravioletă. Corpul nostru este opac în mod normal, dar devine transparent la razele X, când efectuam o radiografie.

Orbită: Calea pe care un obiect se rotește în jurul altui obiect.

Orizontul evenimentelor: Suprafața cu sens  unic ale unei găuri negre; odată depășită, legile gravitației fac să nu mai existe cale de întoarcere, nimic nu poate scăpa de atracția gravitațională a găurii negre.


 

P

Paralaxa: este diferenţa dintre poziţia aparentă a unui obiect faţă de un fundal atunci când este privită de către un observator din două locaţii diferite. Aceste poziţii şi poziţia reală a obiectului formează un triunghi din care unghiul de poziţie(paralaxa) şi distanţa obiectului pot fi determinate dacă se cunoaşte distanţa dintre punctele de observaţie şi dacă a fost măsurată direcţia unghiulară a obiectului de la fiecare poziţie până la capetele distanţei/liniei dintre ele. Metoda tradiţională în astronomie de a determina distanţa până la un obiect ceresc este de a-i măsura paralaxa (unghiul de poziţie).Particulă elementară: O particulă care, se crede, nu mai poate fi subdivizată.

Parfocal: Desemnează un grup de oculare care pentru a fi focalizate au nevoie de aceeaşi distanţă de la planul focal al telescopului. Aceasta înseamnă că dacă focalizaţi un ocular parfocal atunci toate celelalte oculare parfocale dintr-o anumită linie de oculare vor fi focalizate.

Parsec: Distanţa la care o stea va avea unghiul de poziţie de o secundă de arc. Este egal cu 3,26 ani lumină, 206.265 unităţi astronomice sau 30.8000.000.000.000 km. (în afară de Soare, nici o stea nu se află la mai puţin de un parsec de noi.)

Particulă mesager: Cea mai mică cantitate a unui câmp de forță; purtătorul microscopic al forței.

Particulă virtuală: În mecanica cuantică, o particulă care nu poate fi detectată niciodată direct, dar a cărei existență are efecte măsurabile.

Parsec: Distanţa până la un obiect ce are paralaxa de o secundă de arc. Este egal cu 3,26 ani lumină, sau 3,1 x 1018 cm.

Pată solară: Regiune mai rece şi de luminozitate mai mică pe suprafaţa Soarelui, determinată de un câmp magnetic intensificat în acea zonă.

PĂMÂNTUL (TERRA): situată la 1 UA față de Soare, planeta noastră este cea mai mare și cea mai densă dintre planetele interioare, singura cunoscută a deține activitate geologică în prezent și unicul loc în care viața este cunoscută cu certitudine. Hidrosfera sa lichidă este unică în rândul planetelor terestre și este singura planetă în care au fost observate plăci tectonice. Atmosfera Terrei este radical diferită față de a altor planete, fiind modificată de prezența vieții pentru a conține 21% oxigen liber. Are un satelit natural, Luna, unicul satelit mare al unei planete terestre din Sistemul Solar.

Periastru: Punctul celei mai mici distanţări între două stele orbitându-se reciproc. Opusul lui apastru.

Perigeu: Punctul în care un satelit se află la cea mai mică depărtare de planetă. Opusul lui apogeu.

Periheliu: Punctul în care o planetă se află la cea mai mică depărtare de steaua pe care o orbitează. Opusul lui afeliu.

Perioada sinodică: este timpul necesar ca un obiect să completeze o orbită în jurul altui obiect, calculată în raport cu stelele din fundal.

Pisica lui Schrödinger: Experiment imaginar propus de Erwin Schröndinger pentru a ilustra efectele cuantice la scară macro. O pisică este introdusă într-o cutie de metal, împreună cu o fiolă de otravă şi un mecanism bazat pe dezintegrarea unui atom de substanţă radioactivă. Probabilitatea ca atomul instabil să se dezintegreze este de 50%; dacă acest lucru are loc, pisica va muri, iar dacă atomul rămâne intact, pisica este vie. Datorită faptului că atomul respectiv are caracter cuantic, imprimă întregului sistem acest caracter prin condiţionarea ce-l leagă de pisică. Atâta vreme cât sistemul rămâne închis, şi nu deschidem cutia să verificăm starea pisicii, aceasta va fi în acelaşi timp şi vie şi moartă, aflându-se în superpoziţie – toate stările posibile simultan.

Pitică albă: Stea ce şi-a consumat cea mai mare parte din combustibil şi nucleul său a colapsat într-un corp cu dimensiuni foarte mici (relativ la steaua iniţială). În general, raza unei pitice albe reprezintă cam a suta parte din raza Soarelui, însă masa ei este apropiată de a acestuia. Densitatea piticei albe este, în medie, de un milion de ori mai mare decât cea a apei. Pitica albă reprezintă şi viitorul Soarelui, peste câteva miliarde de ani.

Pitică brună: Un corp format în special din gaz, ce nu prezintă fuziune, o stea ratată a cărei masă nu a fost de ajuns pentru a susţine această reacţie a hidrogenului.

Planetă minoră: obiect ce orbitează direct Soarele, care nu este nici o planetă dominantă și nici un obiect original clasificat ca și cometă. O lună (satelit natural) nu este o planetă minoră pentru că orbitează un alt corp.

Planetele Joviene: Oricare dintre cele patru planete gigantice gazoase aflate la o distanţă mai mare faţă de Soare decât planetele terestre: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun.

Plasmă: Gaz cu densitate mică, în care toţi atomii individuali sunt ionizaţi, deci încărcaţi electric. Energia foarte mare face ca electronii să se separe de nucleele atomice. Sarcina electrică a plasmei per total rămâne însă neschimbată, neutră.

Plat: Supus regulilor geometriei euclidiene; o formă precum suprafața unei mese perfect netede sau o generalizare a acesteia în mai multe dimensiuni.

Pluto și Charon: Planeta pitică Pluto (39 UA în medie) este cel mai mare obiect cunoscut al Centurii Kuiper. Când a fost descoperită în 1930, a fost considerată a fi a noua planetă; și așa a rămas până în 2006, odată cu adoptarea definiției formale pentru o planetă. Pluto are o orbită relativ excentrică înclinată cu 17 grade față de planul ecliptic și variind între 29,7 UA față de Soarela periheliu (în interiorul orbitei lui Neptun) și 49,5 UA la afeliu. Pluto are o rezonanță de 3:2 cu Neptun, ceea ce înseamnă că Pluto orbitează de două ori în jurul Soarelui pentru fiecare trei orbite ale lui Neptun. Obiectele din centura Kuiper ale căror orbite se află în această rezonanță se numesc plutini.

Charon, cea mai mare dintre lunile lui Pluto, este uneori descris ca parte a unui sistem binar cu Pluto, pentru că cele două corpuri orbitează unbaricentru de gravitație dincolo de suprafețele lor (apar că se orbitează recipric). Dincolo de Charon, patru corpuri mai mici – Styx, Nix, Kerberos și Hydra orbitează în cadrul sistemului.

Pol magnetic: Două regiuni (nord şi sud) ale unui magnet în care câmpul magnetic prezintă cea mai mare intensitate.

Polul ceresc: Proiecţia imaginară a polului nord sau sud al axei de rotaţie a Pământului pe sfera cerească.

Polul nord ceresc: Punctul din emisfera Nordică în jurul căruia par să se rotească toate stelele. Acesta este rezultatul faptului că Pământul se roteşte în jurul unei axe care trece prin polii cereşti de nord şi de sud. Steaua Polaris se află la mai puţin de un gradfaţă de acest punct şi de aceea i se mai spune Steaua Polară.

Pozitron: Antiparticula (încărcată pozitiv) a electronului.

Praf cosmic: Praful cosmic este compus din particule carbonice sau silicați, de dimensiuni micronice, produs în principal de exploziile stelelor masive. În general este observat în spaţiu ca absorbind lumina, apărând ca zone întunecate în Calea Lactee sau în alte galaxii.

Precesia: poate desemna o modificare subtilă în orientare a axei de rotație a unui obiect. Pentru Terra, acesta desemnează precesia echinocțiilor. Precesia apsidală înseamnă o modificare constantă în orientarea unei orbite, cum ar fi precesia în orbita lui Mercur, care a fost explicată de teoria relativității generale. Mișcarea periodică a axei de rotaţie a unui corp faţă de planul orbital, mișcare datorată influenţelor gravitaţionale ale altor corpuri din sistem.

Principiul al doilea al termodinamicii: Principiu care afirmă că entropia totală crește întotdeauna.

Principiul antropic: Vedem universul așa cum este, deoarece, dacă ar fi diferit, noi nu am exista să-l observăm.

Principiul cuantic al lui Planck: Ideea că lumina (sau orice alte unde clasice) poate fi emisă sau absorbită numai în cuante discrete, a căror energie este proporțională cu frecvența lor.

Principiul de excluziune: Două particule identite de spin ½ nu pot avea ambele (în limitele stabilite de principiul de incertitudine) aceeași poziție și aceeași viteză.

Principiul de incertitudine: Nu se poate cunoaște niciodată exact  atât poziția, cât și viteza unei particule; cu cât se cunoaște una dintre ele mai precis, cu atât mai puțin precis se cunoaște cealaltă.

Principiul echivalenței: Principiu de la baza teoriei relativității generale care afirmă indiscernabilitatea dintre mișcarea accelerată și imersarea într-un câmp gravitațional (în regiuni de observație suficient de mici). Generalizează principiul relativității arătând că toți observatorii, indiferent de starea lor de mișcare, pot pretinde că se află în repaus, atâta timp cât acceptă prezența unui câmp gravitațional corespunzător.

Principiul relativității: principiul central al relativității speciale care afirmă că toți observatorii care se mișcă cu viteză constantă sunt supuși acelorași legi fizice și, prin urmare, orice observator care se deplasează cu viteză constantă este îndreptățit să susțină că se află în repaus.

Problema orizontului: Problemă cosmologică legată de faptul că regiuni ale universului, separate prin distanțe imense, au proprietăți aproape identice, cum ar fi temperatura. Cosmologia inflaționară oferă o soluție.

Protoni: Particule încărcate pozitiv care formează aproximativ jumătate din particulele din nucleul celor mai mulți atomi.

Pulsar: Stea neutronică ce generează pulsuri regulate de radiaţie.

Protostea: Regiune foarte densă a norilor de gaz din spaţiu unde stelele sunt în proces de formare. Temperatura şi presiunea sunt foarte mari în aceste zone, însă pentru a se naşte steaua este necesar ca acestea să crească până la stadiul în care este posibilă începerea reacţiei de fuziune a hidrogenului.

Punct sursă: Un obiect care nu poate fi  transformat într-o imagine deoarece este prea departe sau prea mic este considerat un punct sursă. O planetă este departe dar poate fi transformată într-un disc. Cele mai multe stele nu pot fi transformate în discuri  deoarece se află prea departe.

Puncte Lagrange: Puncte în vecinătatea a două corpuri masive în care atracţiile gravitaţionale ale acestora se anulează. Aceste puncte sunt în număr de cinci, notate L1 până la L5.
L1, L2, şi L3 se situează de-a lungul liniei ce unește centrele de masă. L1 se află între cele două corpuri, în funcţie de centrul de greutate al sistemului. L2 este în spatele corpului mai mic, iar L3 în spatele corpului cu masă mai mare. L4 şi L5 sunt așezate fiecare în vârful unui triunghi echilateral cu baza formată din linia ce unește centrele de masă ale celor două corpuri şi un punct în planul orbitei. Aceste puncte din urmă sunt numite câteodată puncte troiane.


 

Q

Quarc: Particulă asupra căreia acționează forța tare. Quarcurile există în șase tipuri (up, down, charm, strange,top, bottom, – sus, jos, farmec, straniu, vârf, bază)  și trei culori (roșu, verde, albastru).

Quasar: Obiecte foarte strălucitoare, de asemenea extrem de active, observate la distanţe foarte mari, la limitele Universului observabil (şi deci îndepărtate în timp, când Universul avea o vârstă mult mai mică). Optic, acestea au forma cvasi-stelară (quasi-stellar = quasar), apărând ca fiind un singur obiect, nu o mulţime de obiecte diferite (precum o galaxie).


 

R

Radiaţia corpului negru: Radiaţia corpului negru este produsă de un obiect perfect absorbant de căldură. Aceste corpuri este necesar să fie, de asemenea, perfecţi radianţi. Pentru un corp negru cu o temperatură T, intensitatea radiaţiei emise I cu o energie particulară E este dată de legea lui Plack: I(E,T) = 2 E^3[h^2c^2(e^E/kT – 1)]^-1 unde h este constanta lui Planck, k este constanta lui Boltzmann, iar c este viteza luminii.

Radiaţia de fond, fondul de radiaţie cosmică: Fondul de radiaţie cosmică se situează în medie între 3 x 10^8 to 3 x 10^11 Hz. A fost descoperit în spaţiu în 1965. Se presupune că ar fi apărut în urma ionizării produse la 400.000 ani după Big Bang, când materia s-a despărţit de radiaţie şi Universul a devenit transparent. Odată cu expansiunea Universului, aceasta a fost tot mai deplasată spre roşu, ajungând în prezent în zona microundelor.

Radiaţia Hawking: Radiaţie termică presupusă a fi emisă de găurile negre ca urmare a efectelor cuantice. Această descoperire a fost primul pas important spre gravitaţia cuantică.
Existenţa acestei radiaţii însă rămâne o controversă, ea neputând fi detectată, deoarece aceasta emisie este extrem de mică, mult mai mică decât însăşi radiaţia de fond pentru găurile negre de dimensiuni mari şi foarte mari.

Radiaţie ultravioletă: Radiaţie electromagnetică cu lungimi de undă mai scurte decât lumina vizibilă.

Radiație: Energia transportată de unde sau particule.

Radiație electromagnetică: Energia  transportată de o undă electromagnetică.

Radioactivitate: Dezintegrarea spontană a unui tip de nucleu atomic în altul.

Rata siderală: Aceasta este viteza ughiulară de rotaţie a Pământului. Motoarele de urmărire conduc telecopul la această viteză. Rata/viteza este de 15 secunde arc pe secundă sau 15 grade pe oră.

Raza Schwarzschild : Raza orizontului evenimentelor pentru o gaură neagră Schwarzschild.

Raze Gamma: Unde electromagnetice cu lungime de undă foarte scurtă, produse în dezintegrarea radioactivă sau prin ciocnirea particulelor elementare.

Raze X: Radiaţie electromagnetică de undă foarte scurtă şi energie înaltă. În spectrul luminii, se situează mai sus de radiaţia ultravioletă, însă sub radiaţiile gama.

Reflector: Un telescop în care lumina este captată cu ajutorul unei oglinzi.

REGIUNEA TRANSNEPTUNIANĂ: dincolo de orbita lui Neptun, rezidă regiunea trans-neptuniană, cu centura Kuiper ce are formă de gogoașă, gazdă pentru Pluto și alte câteva planete pitice, precum și un disc suprapus de obiecte împrăștiate, care este înclinat către planul sistemului solar și se extinde mult în afara centurii Kuiper. Întreaga regiune este puțin explorată. Pare să cuprindă în mare parte multe mii de lumi mici, cea mai mare având diametrul de numai o cincime față de Terra și o masă mult mai redusă decât a Lunii – cu o compoziție de rocă și gheață. Această zonă este uneori descrisă ca fiind ”a treia zonă a sistemului solar”, după sistemul solar interior și sistemul solar exterior.

Relativitatea Generală: Formulare a legilor gravitației dată de Einstein, care arată că spațiul și timpul transmit forța gravitațională prin curbarea lor.

Relativitatea specială: Legile lui Einstein privind spațiul și timpul în absența gravitației.

Retrograd: Rotaţia sau mișcarea orbitală a unui corp în sensul invers al acelor de ceas când este privit de la polul nord al eclipticii; mișcarea în sens invers faţă de majoritatea corpurilor dintr-un sistem.

Revoluţie: Parcurgerea orbitei de către un corp în jurul altuia. Perioadă orbitală.

Rezoluţie: Unghiul minim detectabil de către un sistem optic. Datorită difracţiei, există o limită a unghiului minum, adică rezoluţia. Cu cât deschiderea este mai mare, cu atât este mai bună rezoluţia.

Rezonanță: Una dintre stările naturale de oscilație ale unui sistem fizic.

Roi de galaxii: Sistem de galaxii conţinând un număr de la câteva la mai multe mii de galaxii, unde toate interacţionează gravitaţional între ele.

Roi deschis: Una din grupările de stele concentrate de-a lungul planului Căii Lactee. Cele mai multe au o aparenţă asimetrică şi constituie formaţiuni dezordonate. Ele cuprind de la douăsprezece până la mai multe sute de stele.

Roi stelar: Colecţie de stele ce au aceeaşi origine. Astfel de clustere pot ajunge să conţină milioane de stele, întinzându-se pe o distanţă de 50 parseci. Stelele sunt legate reciproc prin propria forţă gravitaţională.

Rotaţie: Mișcare circulară a unui corp în jurul unei axe.

Rotaţie sincronă: Rotaţie a unui satelit când perioada de rotaţie în jurul axei şi cea de revoluţie coincid, arătând aceeaşi emisferă către corpul în jurul căruia orbitează. Este cazul Lunii raportat la Terra.

Ruperea simetriei: reducerea simetriei unui sistem, asociată de regulă cu o tranziție de fază.


 

S

Sarcină de forță: Proprietate a unei particule care determină răspunsul acesteia la un anumit tip deforță. De pildă sarcina electrică a unei particule determină răspunsul ei la forța electromagnetică.

Sarcină electrică: O proprietate a particulei prin care ea poate să respingă sau să atragă alte particule care au sarcină de același semn sau semn opus.

Satelit: Corp ce orbitează în jurul unui alt corp mai mare.

SATURN: situat la 9,5 UA, se distinge printr-un sistem de inele foarte complex. Saturn are câteva similarități cu Jupiter, cum ar fi compoziția atmosferică și magnetosfera. Deși Saturn are doar 60% din volumul lui Jupiter, are o treime din masivitatea planetei mai mari (cam 95 de mase terestre), fiind așadar cea mai puțin densă planetă a sistemului solar. Inelele lui Saturn sunt compuse din particule de gheață și rocă. Saturn are 62 de sateliți confirmați; doi dintre aceștia, Titan și Enceladus, prezintă semnele activității geologice, deși sunt compuse în mare parte din gheață.Titan, al doilea cel mai mare satelit din Sistemul Solar, este mai mare decât Mercur și unicul satelit din sistemul solar cu o atmosferă substanțială.

Secundă; s: Unitatea de măsură fundamentală pentru timp. Este definită ca perioada de timp egală cu 9.192.631.770 perioade de radiaţie corespunzând tranziţiei între două niveluri hiperfine ale atomului de cesiu-133.

Secundă de arc: Unitate de mărime unghiulară egală cu 1/3.600 dintr-un grad(sau 1/60 dintr-un minut de arc).

Secundă-lumină: Distanța parcursă de lumină într-o secundă.

Sfera cerească: O sferă imaginară ce înconjoară Pământul, concentrică cu centrul Pământului.

Secvenţă principală: Secvenţa principală reprezintă, în diagrama Hertzsprung-Russel, curba pe care se află majoritatea stelelor. Această localizare, realizată în funcţie de tipul spectral şi luminozitate, depinde de masa stelei. Curba nu este o linie exactă, ci o zonă, deoarece masa este determinantă pentru aflarea tipului spectral şi luminozităţii, însă nu este singurul parametru. În general, stelele intră în secvenţa principală când se nasc, şi o părăsesc când ciclul vieţii lor intră în faza terminală. Altfel spus, secvenţa principală este intervalul de maturitate al stelei.

Simetria CP: CP este produsul a două simetrii: conjugarea sarcinii (charge=C) ce transformă o particulă într-o antiparticulă, şi paritatea (parity=P), ce creează o imagine în oglindă a sistemului fizic. Simetriei CP i se supun forţa tare nucleară şi forţa electromagnetică, însă forţa slabă o încalcă.

Simetria de etalonare slabă: Simetrie de etalonare care stă la baza forței slabe.

Simetria forței tari: Simetrie de etalonare care stă la baza forței tari; asociată cu invariația sistemului fizic la transformări ale culorii quarcurilor.

Simetrie: Proprietate a unui sistem fizic ccare nu se schimbă atunci când sistemul suferă o anumită transformare. De exemplu, o sferă este simetrică la rotații, de vreme ce arată la fel, indiferent cum este rotită.

Simetrie de etalonare: Principiu de simetrie care stă la baza descrierii cuantice a celor trei forțe negravitaționale; simetria implică invariația sistemului fizic la diverse transformări ale valorilor sarcinilor de forță, transformări care pot diferi de la un loc la altul și de la un moment de timp la altul.

Simetrie de etalonare electromagnetică: Simetria de etalonare care stă la baza electrodinamicii cuantice.

Simetrie în oglindă: Simetrie din contextul teoriei corzilor, conform căreia două forme Calabi-Yau diferite, numite perechi în oglindă, duc la aceeași formă  fizică atunci când sunt alese să reprezinte dimensiunile încolăcite ale teoriei corzilor.

Singularitate: Un punct în spațiu-timp la care curbura spațiu-timpului devine infinită.

Singularitate nudă: O singularitate a spațiu-timpului care nu este înconjurată de o gaură neagră.

Sistemul Solar s-a format acum 4,6 miliarde de ani, prin colapsul gravitațional al unui nor molecular gigant. Cea mai mare parte din masa sistemului este compusădin Soare, o parte relevantă din masa rămasă fiind cea a planetei Jupiter. Cele patru planete interne – Mercur, Venus, Pământul și Marte, sunt planete terestre, compuse primar din rocă și metal. Cele patru planete exterioare sunt planete gigante, fiind substanțial mai masive decât cele terestre. Cele două planete, cele mai mari, Jupiter și Saturn, sunt planete gazoase, fiind compuse în principal din hidrogen și heliu; cele mai îndepărtate două planete – Uranus și Neptun, sunt giganți de gheață, compuși din substanțe cu puncte înalte de topire, comparativ cu hidrogenul și heliul, numite ghețari, precum apa, amoniacul și metanul. Toate planetele au orbite aproape circulare, ce rezidă în interiorul unui disc plat, numit ecliptica.

Sistemul solar conține, de asemenea obiecte mici. Centura de asteroizi, situată între orbitele lui Marte și Jupiter, conține în mare majoritate obiecte compuse, ca și planetele terestre, din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun, este situată centura Kuiper și ”Discul împrăștiat”, care are populații de obiecte trans-Neptuniene compuse în mare parte din gheață și – dincolo de acestea – o nouă populație, recent descoperită, a sednoidelor. În cadrul acestor populații există câteva duzini sau zeci de obiecte destul de mari, cât să se fi rotunjit prin intermediul gravitației proprii. Aceste obiecte sferoidale intră în categoria planetelor pitice. În seria planetelor pitice sunt încadrate și asteroidul Ceres și obiectele trans-Neptuniene Pluto și Eris.

În plus față de aceste două regiuni, alte populații variate de obiecte mici, incluzând comete, centauri și praf interplanetar, circulă liber între regiuni. Șase dintre planete, cel puțin trei dintre planetele pitice și multe alte corpuri mici sunt orbitate de sateliți naturali, numiți și ”luni”, după satelitul natural al Pământului. Fiecare dintre planetele exterioare sunt încercuite de inele planetare de praf și alte mici obiecte.

Vântul solar, un curent de particule încărcate emise de Soare în exterior, generează în mediul interstelar o regiune asemănătoare unei bule, numită helioseferă. Heliopauza este punctul la care presiunea vântului solar este egală cu presiunea de opoziție a vântului interstelar; aceasta se dincolo de marginea discului împrăștiat. Norul Oort, considerat a fi sursa cometelor de perioadă lungă, ar putea exista la o distanță de o mie de ori mai îndepărtată decât heliosfera. Sistemul Solar este situat în Brațul Orion, la 26.000 de ani lumină de centrul Căii Lactete.

SISTEMUL SOLAR: CELE MAI ÎNDEPĂRTATE REGIUNI. Punctul la care sistemul solar se încheie și începe spațiul interstelar nu este precis definit pentru că granițele exterioare sunt modelate de către două forțe separate: vântul solar și gravitația Soarelui. Limita influenței vântului solar este de aproape patru ori distanța dintre Pluto și Soare; heliopauza, granița exterioară a heliosferei este considerată a fi începutul mediului interstelar. Sfera Hill a Soarelui, raza efectivă a dominanței sale gravitaționale, este considerată a se extinde de 1000 de ori mai departe, cuprinzând și teoreticul nor Oort.

SISTEMUL SOLAR EXTERIOR: regiunea exterioară a sistemului solar este gazda unor planete gigante și a sateliților lor naturali. Centaurii și multe comete de perioadă scurtă orbitează, de asemenea, în această regiune. Datorită distanței mari a acestora față de Soare, obiectele solide din sistemul solar exterior conțin o proporție mai mare de substanțe volatile, precum apa, amoniac și metan – decât cele din sistemul solar interior, pentru că temperaturile joase permit acestor compuși să rămână solizi.

Planetele exterioare: cele patru planete exterioare, sau planete gigante, sau planete Joviene, colectează împreună 99% din masa cunoscută ce orbitează Soarele. Jupiter și Saturn au împreună peste 400 de mase terestre și sunt compuse în mare parte din hidrogen și heliu; Uranus și Neptun sunt de departe mai puțin masive (sub 20 de mase terestre fiecare) și posedă mai multă gheață în compoziția lor. Din aceste motive, unii astronomi sugerează apartenența lor la o clasă proprie, cea a giganților de gheață.Toate cele patru planete au inele, deși doar sistemul de inele al lui Saturn poate fi ușor observat de pe Terra. Termenul de planetă superioară desemnează planetele dincolo de orbita Terrei, incluzând astfel Marte și cele patru planete gigant.

SISTEMUL SOLAR INTERIOR: este regiunea ce conține planetele terestre și centura de asteroizi. Compusă în principal din silicați și metale, obiectele sistemului solar interior sunt relativ apropiate de soare; raza între regiuni este mai mică decât distanța dintre orbitele planetelor Jupiter și Saturn. Această regiune este de asemenea în interiorul liniei de înghețare care se află la mai puțin de 5 UA (aprox. 700 milioane km) față de Soare.

Planetele interioare: Cele patru planete terestre sau interioare au o compoziție densă de tip rocă, câțiva sau nici un satelit natural și nu au sisteme de inele. Acestea sunt compuse – în mare parte sau refractar – din minerale, precum silicații, care formează crusta și mantia acestora, și metale – precum fierul și nichelul, care formează nucleul lor. Trei din cele patru planete interioare (Venus, Terra și Marte) au atmosfere substanțiale, destul cât să genereze stări și condiții atmosferice; toate au cratere de impact și caracteristici tectonice de suprafață, precum văi, creste și vulcani. Termenul planete interioară nu ar trebui confundat cu planetă inferioară, care desemnează acele planete care sunt mai aproape de Soare decât Terra (Mercur și Venus).

SISTEMUL SOLAR – FORMAREA ȘI EVOLUȚIA SISTEMULUI SOLAR: Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani prin colapsul gravitaționale al unei regiuni în interiorul unui nor molecular foarte mare. Acest nor inițial se întindea probabil pe o suprafața de câțiva ani lumină, de la un capăt la altul, dând probabil naștere și altor stele. Acest nor molecular era constituit în mare parte din hidrogen, cu un adaos de heliu și mici cantități de elemente grele fuzionate de generațiile anterioare de stele. Pe măsură de regiunea care va deveni ulterior sistemul solar, cunoscută ca nebuloasă pre-solară, a colapsat, conservarea momentului cinetic a produs o rotație mai rapidă. Centrul, în care a fost colectată cea mai mare parte a masei, a devenit gradual mai fierbinte decât discul împrejmuitor. Datorită rotației mai rapide a nebuloasei în contracție, ea a început să se aplatizeze într-un disc proto-planetar cu un diametru de peste 200 UA, cu o protostea fierbinte și densă în centru. Planetele s-au format prin acreția acestui disc, în care praful și gazul s-au atras reciproc, agregându-se pentru a forma corpuri mult mai mari. Sute de protoplanete au existat în sistemul solar timpuriu, dar acestea fie s-au combinat fie au fost distruse, rezultând în cele din urmă, planetele, planetele pitice și restul de corpuri mici. Datorită punctelor înalte de fierbere, doar metalele și silicații au putut exista în formă solidă în Sistemul Solar interior, foarte fierbinte în apropierea Soarelui, și acestea au format în cele din urmă planetele Mercur, Venus, Pământul și Marte. Datorită faptului că elementele metale reprezintă doar o fracțiune infimă a nebuloasei solare, planetele terestre nu au putut crește foarte mult. Planetele gigante (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun), formate mult mai departe, dincolo de linia de înghețare, punctul dintre orbitele lui Marte și Jupiter, unde materialul este destul de rece pentru ca acele componente de ghețuri să rămână solide. Ghețurile ce au format aceste planete au avut o amploare mult mai mare decât metalele și silicații ce au format planetele terestre interioare, permițându-le să crească masiv, cât să poată captura atmosfere foarte largi de hidrogen și heliu, cele mai ușoare și mai abundente elemente. Restul de praf care nu s-a mai agregat în forma planetelor, s-a masat în regiuni precum centura de asteroizi, centura Kuiper și norul Oort. Modelul Frumos oferă o explicație pentru crearea acestor regiuni și cum planetele exterioare s-au putut forma în poziții diferite și au migrat către actualele orbite datorită unor interacțiuni gravitaționale diverse.

Într-un interval de 50 milioane de ani, presiunea și densitatea hidrogenului din centrul protostelei au devenit destul de mari pentru a începe fuziunea termonucleară. Temperatura, rata de reacție, presiunea și densitatea au crescut până a fost atins echilibrul hidrostatic: presiunea termală egală cu forța gravitației. La acest punct, Soarele a devenit o stea de secvență principală. Faza de secvență principală, de la început și până la capătul său, va dura 10 miliarde de ani pentru Soare, în comparație cu aproximativ două miliarde de ani pentru toate celelalte faze ale Soarelui, combinate, dinainte și de după această fază. Vântul solar izvorât din Soare a creat heliosfera și a expulzat gazul rămas și praful din discul protoplanetar către spațiul interstelar, ducând la încheierea procesului de formare planetară. Soarele a crescut în strălucire; la începuturile fazei sale principale, strălucirea Soarelui reprezenta cam 70% din ceea ce este în prezent.

Soarele va rămâne aproximativ așa cum îl cunoaștem în prezent până când hidrogenul din inima stelei va fi convertit în întregime în heliu, ceea ce se va întmpla peste 5 miliarde de ani. În acel moment se va încheia faza de secvență principală din viața Soarelui. Inima Soarelui va colapsa și energia eliberată va fi mult mai mare decât în prezent. Straturile exterioare ale Soarelui vor intra în expansiune până la de 260 de ori diametrul său actual, iar Soarele va deveni o gigantă roșie. Datorită creșterii vaste a regiunii de suprafață, suprafața soarelui se va răci considerabil în raport cu actuala secvență. Este de așteptat ca această expansiune a suprafeței solare să vaporize planetele Mercur și Venus și iar planeta noastră va deveni nepropice vieții, zona locuibilă a deplasându-se către orbita planetei Marte. În cele din urmă, miezul va deveni destul de fierbinte pentru fuziunea heliulu; Soarele va consuma heliul într-o fracțiune de timp în raport cu fuziunea anterioară a hidrogenului. Soarele nu este destul de masiv pentru a începe fuziunea elementelor grele și reacțiile de fuziune din miez se vor reduce. Straturile sale exterioare se vor desprinde și vor migra în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extrem de dens, ce va avea jumătate din masa originală a Soarelui, dar o dimensiune echivalentă cu cea a Pământului. Straturile exterioare ejectate anterior vor forma o nebuloasă planetară, returnând mediului interstelar o parte din materialul ce a format Soarele – acum îmbogățit cu elemente mai grele, precum carbonul.

Temperatura Soarelui este una intermediară între cea a celor mai fierbinți stele și cea a celor mai reci stele. Stelele mai luminoase și mai fierbinți decât soarele sunt rare, în timp ce stelele mai reci și mai difuze, cunoscute ca pitice roșii, reprezintă cam 85% dintre stelele galaxiei noastre.

Soarele aparține populației I de stele; are o abundență mai mare de elemente mai grele decât hidrogenul și heliul (”metale” în definiția astronomică) decât populația mai vârstnică, II de stele. Elementele mai grele decât hidrogenul și heliul s-au format în miezul unor stele explodate foarte vechi, așa încât prima generație de stele a trebuit să moară înainte ca Universul să poată fi îmbogățit cu acești atomi. Cele mai vechi stele conțin doar câteva metale, în timp ce stelele născute mai târziu au mai multe metale. Această metalicitate este considerată a fi fost crucială în dezvoltarea sistemului planetar al Soarelui, datorită formării planetelor prin acreția metalelor.

SOARELE: Este steaua sistemului nostru solar și – de departe – cea mai masivă componentă a acestuia. Masa sa mare (respectiv 332.900 mase terestre) produce temperaturi și densități, în miezul, său destul de mari pentru a susține fuziunea nucleară a hidrogenului în heliu, în cadrul fazei sale actuale: stea de secvență principală. În urma acestui proces sunt eliberate cantități uriașe de energie, radiată în spațiu ca radiație electromagnetică, cu vârful în lumina vizibilă.

Soarele estea o stea de secvență principală de tip G2. Stelele de secvență principală mai fierbinți, sunt mai luminoase.

Soluția Schwarzchild: Soluție a ecuațiilor relativității generale pentru o distribuție sferică de materie; una dintre aceste soluții este existența găurilor negre.

Spațiu Calabi-Yau, formă Calabi-Yau: Un spațiu (formă) în care dimensiunile spațiale suplimentare cerute de teoria corzilor pot fi încolăcite în conformitate cu ecuațiile teoriei.

Spațio-timp: Spațiu cvadridimensional ale căror puncte sunt evenimente.

Spectru: Descompunerea, să spunem, a unei unde electromagnetice în componentele sale de frecvență.

Spectru electromagnetic: Întreaga gama de frecvenţe, de la unde radio la raze gama, ce caracterizează lumina.

Spin: O proprietate internă a particulelor elementare, legată de, dar nu identică, conceptul obișnuit de rotație în jurul unei axe.

Spumă spațio-temporală: Caracterul tumultuos, clocotitor al materialului spațiului-timpului la scări ultramicroscopice, conform perspectivei convenționale bazate pe particule punctiforme. Unul dintre motivele esențiale de incompatibilitate între mecanica cuantică și relativitatea generală înainte de teoria corzilor.

Stare staționară: O stare care nu se schimbă cu timpul: o sferă care se rotește cu o viteză constantă este staționară, deoarece ea arată identic în orice moment, chiar dacă nu este statică.

Stea: Corp gazos ce creează şi emite propria radiaţie.

Stea Am: Stea cu o chimie mai ciudată, aparținând clasei generale de stele Tip A. Spectrul stelelor Am prezintă dezvoltări anormale și deficiențe ale metalicității.

Stea neutronică: Nucleul ce a făcut implozie în urma unei explozii de tip supernova. Pentru a deveni stea neutronică, masa materiei rămase trebuie sa fie de minim 1,4 mase solare.
Diametrul stelelor neutronice este de ordinul a câtorva zeci de km (10-30 km). Densitatea este uriașă, aproximativ densitatea unui neutron. Un centimetru cub dintr-o asemenea stea cântărește sute de milioane de tone. Gravitaţia este atât de puternică încât protonii şi electronii sunt nevoiţi să se combine, formând neutroni.

Stea variabilă: O stea a cărei strălucire variază în timp fie datorită proprietăţilor ei inerente, fie cuiva care eclipsează sau pune în obscuritate strălucirea stelei.

Stele binare: Stelele binare(duble) sunt acele perechi de stele care, datorită atracţiei gravitaţionale reciproce orbitează în jurul unui centru de masă comun. Dacă un grup de trei sau mai multe stele se rotesc una în jurul celeilalte, se numeşte sistem multiplu. Se crede că aproximativ 50% dintre toate stelele aparţin de sisteme binare sau multiple. Sistemele cu componente individuale care pot fi văzute separate printr-un telescop se numesc sisteme vizuale binare sau sisteme vizuale multiple. Cea mai apropiată ‘stea’ de sistemul nostru solar, Alfa Centauri, este de fapt cel mai apropiat de noi sistem de stele; este format din trei stele, două foarte asemănătoare cu Soarele nostru şi una roşie, mică ce orbitează în jurul alteia.

Supergravitația în mai multe dimensiuni: Clasă de teorii ale supergravitației în mai mult de patru dimensiuni spațio-temporale.

Supergravitația în unsprezece dimensiuni: Teorie promițătoare a supergravitației în mai multe dimensiuni, elaborată în anii 1970, apoi ignorată, pentru ca recent să se demonstreze că este o parte importantă a teoriei corzilor.

Supergravitație: Clasă de teorii bazate pe particule punctiforme care combină relativitatea generală cu supersimetria.

Supernova: Explozia unei stele masive sau explozia unei pitice albe ce acumulează material prin atragerea acestuia de la o stea companion şi trece de limita Chandrasekhar. Fază explozivă prin care anumite stele (binare sau masive) își încheie evoluția.

Supersimetrie: Principiu de simetrie care leagă proprietățile particulelor cu spin, egal cu un număr întreg de unități (bosoni), cu proprietățile particulelor care au spinul un număr semiîntreg de unități (fermioni).


 

T

Tahion: Particulă ipotetică ce se deplasează cu o viteză mai mare decât a luminii. Nu poate niciodată încetini până la viteza luminii sau sub ea.Energia şi momentul unui tahion sunt reale, în schimb masa este imaginară (în ecuaţii, reprezintă un radical dintr-un număr negativ). Contrar particulelor normale, cu cât energia sa este mai mare, viteza acestuia scade. Existenţa lor nu a fost niciodată probată.Teorema singularităților: O teoremă care arată că o singularitate trebuie să existe în anumite condiții – în special, că universul trebuie să înceapă cu o singularitate.

Tensiunea Planck: Aproximativ 1039 tone. Tensiunea dintr-o coardă tipică în teoria corzilor.

Teoria corzilor: Teorie unificată despre univers, care postulează că ingredientele fundamentale ale naturii nu sunt particule zero-dimensionale, ci filamente unidimensionale numite corzi. Teoria corzilor unește, în mod armonios, mecanica cuantică și relativitatea generală, care înainte fixau, în mod separat, legile care guvernează corpurile mici și corpurile mari și care altminteri sunt incompatibile. De multe ori se folosește ca prescurtare pentru teoria supercorzilor.

Temperatura corpului negru: Temperatura unui corp ce radiază toată energia termică primită; dacă un corp nu este corp negru, întotdeauna nu va degaja toată căldura primită, ceea ce înseamnă că îşi va mări temperatura.

Teoria despre tot: Teorie cuantică ce încorporează toate forțele și toată materia.

Teoria electroslabă: Teorie cuantică de câmp relativistă, care descrie forța slabă și forța electromagnetică într-o formă unificată.

Teoria lui Maxwell, teoria electromagnetismului: Teorie care unifică electricitatea și magnetismul, pe baza conceptului de câmp electromagnetic; elaborată de Maxwell în anii 1880; arată că lumina vizibilă este un exemplu de undă electromagnetică.

Teoria M: Teorie apărută în urma celei de-a doua revoluții din teoria supercorzilor și care unește cele cinci teorii ale supercorzilor într-un singur formalism atotcuprinzător. Teoria M pare să fie o teorie care implică unsprezece dimensiuni spațio-temporale, dar multe dintre proprietățile ei sunt încă neînțelese.

Teoria perturbațiilor: Formalism de simplificare a unei probleme dificile, prin găsirea unor soluții aproximative, care este apoi rafinată, pe măsură ce mai multe detalii, inițial ignorate, sunt introduse sistematic în calcul.

Teoria supercorzilor: Teorie a corzilor care încorporează simetria.

Teoria newtoniană a gravitației: Teorie a gravitației care afirmă că forța de atracție dintre două corpuri este proporțională cu masele lor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele. Această teorie a fost înlocuită, mai târziu, de relativitatea generală a lui Einstein.

Teorie cuantică de câmp relativistă: Teorie cuantică a câmpurilor, cum ar fi câmpul electromagnetic, care încorporează relativitatea specială.

Teorie cuantică de câmp supersimetrică: Teorie cuantică de câmp care încorporează supersimetria.

Teorie Kaluza-Klein: Clasă de teorii care încorporează dimensiuni încolăcite suplimentare, precum și mecanica cuantică.

Teorie unificată, teorie de câmp unificată: Orice teorie care descrie toate cele patru forțe și toată materia, într-un singur și atotcuprinzător formalism.

Terminator: Linia de graniţă dintre porţiunea întunecată şi cea luminată a lunii sau a unei planete.

Termodinamică: Legi formulate în secolul al XIX-lea pentru a descrie aspecte ale căldurii, lucrului mecanic, energiei, entropiei, precum și evoluția lor corelată într-un sistem fizic.

Timpul Planck: Aproximativ 10-43 secunde. Moment de timp la care dimensiunea universului era aproximativ egală cu lungimea Planck; mai exact, este timpul necesar luminii pentru a străbate o distanță egală cu lungimea Planck.

Tor: Suprafața bidimensională a unui covrig.

Troienii Jupiter sunt situați fie în punctele L4 sau L5 ale lui Jupiter; termenul de ”troian” este de asemenea utilizat pentru corpuri mici din alte puncte lagrange satelitare sau planetare. Asteroizii Hilda sunt într-o rezonanță de 2:3 cu Jupiter, ceea ce înseamnă că efectuează 3 orbite în jurul Soarelui, până ce Jupiter completează două astfel de orbite.


 

U

Unde electromagnetice: Alt termen pentru lumină. Undele luminoase sunt fluctuaţii ale câmpului electric şi magnetic în spaţiu.

Unde gravitaţionale: Valuri în spaţiu-timp cauzate de mișcarea obiectelor în Univers. Undele gravitaţionale intense ar fi produse de sisteme binare de stele neutronice, fuzionări de găuri negre şi stele ce colapsează. Ele sunt postulate de teoria relativităţii, însă nu au fost detectate până în prezent, o cauză probabilă fiind greutatea observării lor, fiind foarte slabe.

Ultramicroscopie: Scări de lungimi mai mici decât lungimea Planck (și de asemenea, intervale de timp mai scurte decât timpul Planck).

Undă electromagnetică: Perturbație ondulatorie într-un câmp electromagnetic; toate undele electromagnetice se deplasează cu viteza luminii. Exemple de unde electromagnetice sunt lumina vizibilă și razele X, microundele și radiația infraroșie.

Unitate Astronomică(AU): Distanţa dintre Pământ şi Soare. Este egală cu 149.597.900 km, de obicei rotunjită la 150.000.000 km.

Univers: Totalitatea lucrurilor, evenimentelor, relaţiilor şi energiilor astronomice care pot fi descrise în mod obiectiv.

URANUS: situat la 19,2 UA, având 14 mase terestre, este cea mai ușoară dintre planetele exterioare. Unică printre planete, inclinația axei sale este de peste 90 grade față de ecliptică. Are un nucleu multmai rece decât celelalte planete gigant și radiază foarte puțină căldură în spațiu. Uranus are 27 de sateliți cunoscuți, cei mai mari fiind Titania, Oberon, Umbriel, Ariel și Miranda.


 

V

Variabile Cepheide: Tip de stea variabilă ce îşi schimbă luminozitatea la perioade fixe de timp. Perioada pulsaţiilor este direct legată cu luminozitatea intrinsecă a stelei. Astfel, Cepheidele sunt un instrument foarte bun de a determina distanţele în astronomie.

Vânt stelar: Ejectarea gazului de la suprafaţa stelei. Aproape toate tipurile de stele, incluzând şi Soarele, prezintă vânt stelar. În general, acesta devine mai puternic spre sfârşitul vieţii stelei, dar există şi stele foarte tinere care trimit în spaţiu importante cantităţi de materie stelară.

VENUS: planetă situată la 0,7 UA distanță de Soare, foarte apropiată în dimensiune de Terra (0,815 mase terestre) și – ca și planeta noastră, are o mantie subțire de silicat în jurul unui nucleu de fier, o atmosferă substanțială și dovezile activității geologice interne. Este mult mai aridă decât Terra, iar atmosfera sa este de nouă ori mai densă. Venus nu are sateliți naturali. Este cea mai fierbinte dintre planete, cu temperaturi la suprafață depășind 400 grade celsius, în mare parte datorită efectului de seră dinatmosferă. Dacă nu există dovezi directe ale activității geologice actuale, aceasta nu are un câmp magnetic care să previnsă expulzia atmosferei sale substanțiale, ceea ce sugerează că această atmosferă este reîmprospătată de către erupțiile vulcanice.

Vibrație uniformă: Mișcarea de ansamblu a unei corzi în jurul căreia coarda nu își schimbă forma.

Vid: Volum de spaţiu în care nu există materie. Vidul perfect, cu presiune zero, este un concept filozofic, ce nu există în realitate, conform legilor fizicii; teoria cuantică spune că nu există un volum de spaţiu complet gol, există cel puțin fluctuaţii la nivel cuantic.

Violarea CP: Simetria CP este încălcată de forţa slabă. Acest lucru se presupune ca a stat la baza formării de materie, la începutul Universului, în cantitate mai mare decât antimateria; altfel, s-ar fi anihilat reciproc şi am fi avut un univers de energie. Pe lângă C şi P, s-a adăugat astfel simetria T (Time = T), reversibilitatea timpului, ce corespunde reversibilităţii mișcării. Invarianţa în timp implică permisiunea inversării oricărei mișcări care normal se desfășoară în funcţie de legile fizicii.  Combinaţia CPT este considerată ca fiind simetria exactă valabilă pentru toate interacţiunile fundamentale. Conjugarea sarcinii, paritatea şi reversibilitatea timpului sunt aplicate împreună.

Viteza luminii (în vid): Viteza la care lumina se propagă în vid. Este egală cu 299.792.458 m/s. Nimic nu poate depăşi această viteză. Pentru acest lucru ar fi nevoie de o energie infinită, conform teoriei relativităţii.

Viteza radială: Viteza la care un obiect se mișcă faţă de un observator. Se determină prin observarea liniilor spectrale. Aceasta nu este viteza cu care se deplasează obiectul în spaţiu, ci doar relativ faţă de noi (şi noi ne deplasăm în spaţiu).


 

Z

Zenit: Punct de sfera cerească situat direct deasupra observatorului.

Zero absolut: Temperatura cea mai joasă posibilă, aproximativ -273 grade Celsius sau 0 grade pe scara Kelvin.

Zidul lui Planck: Moment particular al Universului, prin care acesta a trecut, caracterizat prin faptul că teoriile fizicii actuale sunt neputincioase să explice ceea ce s-a întâmplat dincolo (mai înainte) de acest moment, descris printr-o energie Planck de 1019 GeV, o lungime Planck d 10-35 metri și un timp Planck de 10-43 secunde


  ... f. taare

68% DIN UNIVERS - adica din structura sa - aproape unanim acceptata in ultimii ani -

AR PUTEA SĂ NU EXISTE – CONFORM UNEI NOI CERCETĂRI

 

Într-o nouă cercetare ce vizează un model alternativ al Universului în expansiune, oamenii de știință pun sub semnul întrebării existența energiei negre. Noul model, care regândește structura universului, ar putea schimba viitorul cercetării în fizică și ar putea rezolva misterul energiei negre

MATERIE NEAGRĂ, ENERGIE NEAGRĂ

”Materia Neagră” este concepută a cuantifica 68 de procente din masa Universului, însă o echipă de cercetare ungaro-americană consideră că aceasta ar putea să nu existe de loc. Cercetătorii consideră că acest concept al energiei negre este cuplat pentru acoperirea unor goluri lăsate de modelele actuale ale universului, care altfel nu reușește să explice structura în schimbare a cosmosului. Odată ce modelul este corectat, golurile dispar și energia neagră nu mai este necesară în interiorul modelului

Universul nostru este în expansiune de la momentul Big-Bang de acum 13,8 miliarde de ani. Legile lui Hubble oferă dovada cheie privind această expansiune. Legea statuează că – în medie – distanța dintre noi, o galaxie dată și velocitatea sa recesională – viteza cu care se îndepărtează de noi – sunt proporționale. Astronomii observă liniile din spectrul galaxiilor, pentru a măsura velocitatea recesională. Cu cât o galaxie se îndepărtează mai mult de noi, cu atât mai mult liniile spectralte sunt deplasate spre roșu. Toate acestea i-a condus pe cercetători să gândească că întregul univers este într-o expansiune constantă și că această expansiune trebuie să fi început de la un punct minuscul invizibil

Mai târziu, astronomii au înțeles că au nevoie de mai mult, pentru a explica mișcarea stelelor în cadrul galaxiilor și asta i-a condus spre potențialul ”materiei negre” nevăzute. În cele din urmă, astronomii au observat supernovele Tip Ia, stele pitice albe explodând în sisteme binare, în anii 1990, și au ajuns la concluzia că 68% din masa Universului (sau masa lipsă) este compusă din energie neagră, care împreună cu cele 5 procente de materie obișnuită și cele 27 procente de materie neagră, reprezintă motorul expansiunii universului

Noul studiu, condus de către Racz Gabor, student Phd la Universitatea Lorand Eotvos, sugerează o explicație alternativă pentru expansiunea universului. Echipa argumentează că modelele cosmologice convenționale ignoră structura universului și se bazează pe aproximări. Aceasta a condus la goluri inevitabile în aceste modele, iar energia neagră a fost chemată să acopere aceste goluri

REFORMAREA DEZBATERII
Echipa de cercetători a reconstruit evoluția universului utilizând simularea computerizată pentru a modela felurile în care gravitația afectează distribuția milioanelor particule de materie neagră. Reconstrucția include formarea structurilor de mari dimensiuni și gruparea timpurie a materiei. Luând în considerare aceste structuri a fost produsă o simulare diferită de modelele convenționale, care arată universul într-o expansiune uniformă. Această nouă simulare este în acord cu modelele anterioare în care se arată o accelerare per ansamblu, dar în această simulare nouă, expansiunea universului este inegală, implicând expansiunea unor regiuni diferite din cadrul cosmosului cu rate diferite

Echipa de cercetare argumentează în sprijinul teoriei lor că aceasta este bazată mai puțin pe aproximare sau ghicire și mai mult pe modelarea sonoră. Dr. Laszlo Dobos, co-autor al studiului a explicat această abordare pentru Societatea Astronomică Regală britanică: ”Noi nu punem sub semnul întrebării validitatea teoriei generale a relativității; dar ne întrebăm asupra validității soluțiilor aproximate. Ceea ce am găsit noi, se bazează pe o conjunctură matematică care permite expansiunea diferențială a spațiului, în acord cu relativitatea generală, și arată cum formarea structurilor complexe ale materiei afectează expansiunea. Aceste chestiuni au fost ținute până acum ascunse sub covor, însă ele pot explica accelerația expansiunii fără a avea nevoie de energia neagră”

Dacă va fi susținută, această cercetare ar putea avea un impact semnificativ asupra cercetării în fizică și asupra modelelor universului. Timp de două decenii, fizicienii teoreticieni și astronomii au speculat asupra misterului nerezolvat al naturii energiei negre. Cu acest model revizuit, ar putea debuta o dezbatere interesantă în acest domeniu


Domenii standard alese: AGREMENT | Atractii turistice | CLUBURI | CULTURA
Director web Goro
Inchide fereastra